Incursiune într-o minte bolnavă (4)

[Atenție! Textul poate să provoace neplăceri și senzații aiurea. Nu citiți dacă nu tolerați literatura întunecată sau dacă vă afectează grav textele negative citite!]

Acum, la miezul nopții, vă propun o lectură grea despre adolescentul care l-a omorât pe pedofilul care l-a agresat de când era copil și care încercase și recent să-l abuzeze, după cum am văzut la știri.

Viața mea s-a terminat cu adevărat când încă nici nu începuse de-a binelea.  Nici nu știu cum să spun altfel decât rușinat și privind în jos.

Aveam doar șase anișori când Ghiță Nebunu m-a momit într-o clădire părăsită și m-a batjocorit, violându-mă, folosindu-mă, umilindu-mă și lovindu-mă în toate felurile posibile, amenințându-mă că dacă nu fac ce spune el o să mă omoare și o să mă îngroape într-un mormânt nebinecuvântat și nesfințit din cimitir.

Vă dați seama, chestia asta m-a marcat, cu atât mai mult cu cât nimeni nu mi-a luat apărarea și niciun adult n-a fost dispus să mă apere și să-l pedepsească pe pedofil. Iar eu aveam doar șase anișori și aceea a fost vârsta la care am început să mă simt ca întemnițat în propriul meu trup fragil.

Am învățat că nimănui nu-i pasă mine nici măcar la nivel declarativ, lăsându-mă de izbeliște când aveam cel mai mult nevoie de încrederea lor. De la polițiști la asistenți sociali și familie, cu toții au fost prea ocupați ca să aplece urechea la drama mea.

Mă simțeam de parcă toți aveau dreptul la justiție, numai eu nu, pentru că eram doar un copil, de parcă copiii nu pot fi victimele nebuniilor animalice ale adulților.

Polițistul îmi spunea că să nu-mi mai folosesc imaginația acuzând un om inocent și că să-mi văd de treabă. Ba, chiar, mi-a spus că am noroc că nu mă arestează pentru declarații mincinoase.

Nu înțelegeam nebunia și absurditatea asta. Cum adică eu sunt vinovat pentru ce am pățit? Eu sunt doar un copil? Cum adică când o să cresc mare o să înțeleg? Cum adică mint? Cum adică să stau liniștit? Oare nu înțelegea că în rușinea mea am încăput ca într-o celulă de închisoare? Cum să mă mai lege? Și unde?

Timpul trecea iar eu mă afundam tot mai mult în rușinea asta în care mă simțeam ca într-o celulă din ce în ce mai mică și mai neîncăpătoare. Iar rușinea de a fi fost violat mă copleșea, făcându-mă să fug de fete și de afecțiune ca un câine hulit.

Și nu e drept, nu era drept ca doar eu să sufăr, înțelegi? Nu era just. De fiecare dacă când o fată care îmi plăcea se apropia de mine, dintr-o dată deveneam un cretin și un idiot, îndepărtând-o de teamă să nu-mi afle secretul!

Poate că aș fi fost dispus să-i iert bătăile și abuzurile sexuale, dar nu m-am putut niciodată împăca cu ideea unei vieți complet lipsite de afecțiune. Asta, deja, era prea mult pentru sufletul meu deja chinuit.

De multe ori, în momentele în care eram perfect singur, ca și cum mi-ar fi fost teamă să nu las în libertate demonul care creștea în mine, mă întrebam cu rușine dacă nu cumva faptul că am fost violat m-a transformat la rândul meu într-o bestie,  dacă nu cumva am devenit homosexual în urma violului.

Faptul că am fost abuzat de un bărbat mi-a săpat în ființă niște șanțuri de netrecut, forțându-mă să duc o viață limitată din punct de vedere sentimental. Sexual nici nu mai putea fi vorba de ceva, devenisem atât de feroce în a-mi atenua instinctul sexual din cauza rușinii încât devenisem, la propriu, impotent psihic.

Și nu era corect, nu era drept. Deveneam adolescent și viața mea ar fi trebuit să se învârtă în jurul unei anume sexualități care acum era tulbure. Și știam sau, mai de grabă, speram că voi avea o șansă. Speram că voi găsi o fată în fața căreia să pot să mă deschid, care să mă înțeleagă și care, cu blândețea ei, să decapiteze monstrul cel negru din mine.

Viața mea s-a terminat cu adevărat când încă nici nu începuse de-a binelea.  Nici nu știu cum să spun altfel decât rușinat și privind în jos.

Viața a făcut ca eu să fiu o victimă a unui pedofil nemernic. Și nu am fost ajutat. Așa că instinctul de conservare a crescut în mine un al doilea monstru, la fel feroce ca și întâiul: demonul răzbunării, cel care devenise, în umbra monstrului sufletesc dat de abuz, un fel de monstru al izbăvirii: nu puteam fi liber decât răzbunându-mă, nu puteam omorî monstrul abuzului sexual decât eliberându-mă de abuz, lăsându-l în urmă, îngropându-l.

Iar într-o seară, chiar zilele trecute, îngerul izbăvirii mi s-a arătat și mi-a zis așa:

– Du-te pe strada cu teii bătrâni.

M-am dus. De aproape opt ani eram în căutarea izbăvirii, a liniștii interioare și căutam o cale să zdrobesc zeghele reci ce m-au încarcerat în mintea mea, în trupul meu tânăr și abuzat. Eram prizonierul trupului și al minții mele și puteam să fiu izbăvit fie printr-o moarte nenaturală fie printr-un act de justiție carnală.

M-am dus acolo, pe strada cu teii bătrâni, unde m-am întâlnit ca din întâmplare cu Ghiță Nebunu’ care m-a ademenit într-o clădire, spunându-mi că a găsit ceva la gunoi. Pretextul lui a fost că m-a chemat să-mi arate și mie. Pretetul meu a fost că sunt prost și uituc. Așa că m-am dus cu el, iar când am ajuns acolo Ghiță m-a luat în brațe și mi-a spus:

– Te iubesc!

Atunci îngerul izbăvirii a deschis ca un fel de poartă din mine spre mine. Luminoasă, de data aceasta. Acum aveam puterea să mă lupt cu monstrul care crescuse în mine atâta timp. Așa că l-am lovit pe Ghiță în genunchi și în piept, împingându-l într-o groapă adâncă.

Din cauza căzăturii destul de mari era încă amețit și confuz, așa că am încercat să profit de ocazia care mi se arătase și am ales să merg pe calea izbăvirii și chiar în timp ce mă gândeam la asta am căzut peste el, lovindu-l și mai tare.

M-am lovit și eu, dar izbăvirea era aproape. Așa că l-am lovit cu ce am găsit: i-am dat niște bolovani în cap și în piept, gâfâiam și-mi mușcasem limba din cauza căzăturii, mă durea și-n suflet  și în instinct, dar eu îl loveam în neștire. Cu bolovanii în cap și în piept.

Și-mi doream să moară, să mă izbăvesc. Și cu cât suferea  mai mult, cu atât cerul izbăvirii devenea mai albastru. Sub mine, Ghiță horcăia sânge ca un porc la înjunghiat, iar eu îl loveam cu aceeași milă pe care mi-a arătat-o și mie când m-a abuzat sexual. Deci îl loveam neîncetat și cred că l-am lovit minute în șir, pentru că horcăielile lui disperate deveneau din ce în ce mai rare și mai slabe, până când s-au oprit.

Iar când acestea au încetat și s-a lăsat liniștea, toți îngerii au început să cânte, iar cerul izbăvirii s-a deschis pentru mine. Și știam că voi merge la închisoare, doar că închisoarea în care mă vor pune nu va fi nici pe departe la fel de amară, de grea și de întunecată ca cea în care Ghiță Nebunu’ mă osândise pe nedrept ani de-a rândul.

Polițiștii s-au mirat când le-am povestit tot fără nicio urmă de regret. Cum să regret că am redevenit liber? Cum să regret faptul că s-a făcut dreptatea cărnii? Cum să-mi pară rău că am ucis un monstru cu chip de om? Și cum, oare, nu pot ei să înțeleagă că nu am cum să regret că din victimă am devenit agresor?

Poate ei își imaginează că n-am să dorm bine noaptea? Din contră, chiar azi noapte, în arest, am dormit bine. Nici nu știam, de fapt, ce înseamnă să dormi bine, până azi noapte, pentru că e prima dată de când mă știu eu când n-am visat că-mi iau bătaie pentru că nu vreau să-l ling în fund, la propriu, pe Ghiță.

Ghiță era mort și acum nu mai avea cum să mă bântuie. De fapt, până să moară, era mereu cu mine, abuzându-mă în fel și chip, în mintea mea, umilindu-mă până în halul acela în care îmi era mie rușine cu mine. Acum, însă, acum eram doar eu și n-avea cum să-mi pară rău.

Sigur, voi sta la închisoare până voi împlini douăzeci și șase de ani, dar prefer să-mi petrec doisprezece ani în închisoarea lor decât să mai petrec măcar o singură zi în rușinoasa mea închisoare.

Nu-mi pasă că rudele lui mă consideră un monstru, un criminal și un nenorocit. În fond, infracțiunea depinde și de care parte a gratiilor te afli. Iar eu eram deja în interior. Sigur, regret un pic că ei n-au vrut să accepte că monstrul era Ghiță, dar nu mai vreau să-mi petrec nicio zi dorindu-mi ceva de la cineva.

Viața mea s-a terminat cu adevărat când încă nici nu începuse de-a binelea.  Nici nu știu cum să spun altfel decât rușinat și privind în jos.

Dar astăzi sunt izbăvit.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.