Spitalul de nebuni

Se întâmplă lucruri ciudate dacă asculţi prea mult Daniel Iancu. În special piesa asta (Daniel Iancu – Spitalul de nebuni). Ca atare de dimineaţă am visat că eram internat la spitalul de nebuni şi că evadam…

[…]

Mă trezesc într-un beci cu pereţii de cărămidă roşie. Priveam spre o uşă din plasă de sârmă. Mă uit mai bine şi văd că un întreg perete este din plasă de sârmă. Mă apropii de uşă trecând pe lângă un banc de lucru pe care era o caserolă cu struguri albi mari şi zemoşi. Parcă-mi era poftă şi dau să-i mănânc.

– Nu ăia. Ia din ăştia.

Mă întorc în spate să văd cine a vorbit. De sub un raft metalic pe care se aflau nuşte cutii de carton iese unul dintre paznici care-mi întinde o caserolă de struguri, tot albi, dar mai mici. Nu ştiu de ce dar tipul ăsta îmi inspira încredere. Iau şi mănânc câţiva. Apoi îmi spune:

– Bagă-te repede într-o valiză.

Mă uit mai bine şi văd pe un raft metalic mai multe valize, tot din plasă de sârmă. Iau una. Mă uit la ea şi zic:

– Cum să încap în ea? E mică?

– E cu şmen.

O desfac şi văd că, într-adevăr, din construcţie lăţimea ei se dublează. Intru înăuntru şi o închid. Paznicul de lângă mine se ascunde iarăşi sub raftul metalic, după nişte cutii, în semiîntuneric. În momentul ăla trece un alt paznic pe hol. Îl văd şi mă vede şi el. Ne despărţea doar peretele de sârmă. Mă-ntreabă:

– Ei, au fost buni strugurii?

Eu tac şi nu spun nimic. El râde zgomotos şi pleacă.

Ies din geamantan. Paznicul iese şi el de după raft:

– Trebuie să ieşim de aici cât mai repede.

– Bine, bine, dar unde suntem?

– La un spital de psihiatrie de maximă securitate. Trebuie să ieşim până nu începe omorul…

Aveam atâtea întrebări pe care n-am apucat să le pun pentru că gardianul a deschis uşa şi mi-a spus:

– Hai, să mergem.

Dau să ies dar el:

– Ia şi sacoşa aia. O să avem nevoie…

– Ce sacoşă?

– Aia din cutia de sus de pe raft.

Mă uit pe raftul indicat de privirea lui şi, într-adevăr, pe cel mai de sus  raft, într-o cutie de carton, era o sacoşă sport verde cu negru. O iau. Îmi spune:

– Să ai grijă de ea. Orice faci să nu o pierzi. Fără ea suntem pierduţi.

– Ok. Îi zic.

Pe hol mergem un pic înspre stânga, dăm de o uşă metalică pe care o deschide, urcăm nişte trepte Şi-mi spune:

 – Am să deschid uşa asta. Te bagi repede în dreapta şi te schimbi. Ai 30 de secunde.

În momentul ăla deschide uşa metalică, urcăm nişte trepte iar eu mă bag pe o altă uşă, de lemn, într-o debara. Pe usă, pe interior, erau nişte haine de civil. Mă îmbrac repede. El deschide uşa şi spune:

– Să laşi sacoşa aici. Sunt prea mulţi gardieni.

– Ok. Sunt gata.

Şi ieşim din debara. Mergem un pic pe un hol destul de slab luminat şi-mi spune.

– Am să deschid şi uşa asta. Te bagi repede în dreapta după care vii înapoi, după ce trec cei trei gardieni.

Deschide uşa. În faţă aud voci şi estimez că erau cam zece, doisprezece gardieni. Pe uşa din stânga se aud iar voci, într-adevăr, parcă vreo trei bărbaţi, cie de care îmi spusese gardianul. Râdeau zgomotos. Fug în dreapta unde era un mic hol. Mă uit mai bine: holul era în formă de L şi se termina cu un mic birou ce părea a fi un fel de recepţie incognito. Gardianul cu care eram povestea cu cei trei gardieni pe care i-am auzit râzând. Mă uit pe birou după indicii, ceva. Pe birou era un monitor LCD negru de 15", o cană de cafea, o lampă, un telefon şi nişte acte. Era debandadă, oricum. În spatele biroului era o bibilotecă plină cu tratate şi cărţi de medicină psihiatrică. Mă uit pe monitor şi văd dosarul electronic al unui coleg. Se pare că-şi măcelărise toată familia şi câţiva dintre vecini c-o şurubelniţă de control (din aia cu bec să vezi dacă e tensiune sau nu). În stânga sus văd stema instituţiei dar n-o recunosc. Nu auzisem de ea. Ascult mai bine: gardianul cu care venisem nu mai vobrea cu nimeni.

Merg înspre el şi-mi şopteşte:

– Să nu te opreşti pentru nimic în lume. Şi să nu te uiţi la gardieni, să nu te recunoască careva.

Deja aveam emoţii. Mergeam pe un hol luminat de lumina soarelui care bătea din faţă. Înspre dreapta văd că se deschide o sală în care erau mulţi gardieni puşi pe două canapele sub forma unui colţar. Se uitau la TV, TV aflat deasupra noastră, pe perete. El îmi spune, de faţă cu toţi gardienii care mă priveau:

– În legătură cu fratele Dvs. Haideţi cu mine să vă explic despre ce este vorba.

Nu zic nimic şi îl urmez. Mergem pe lângă peretele din stânga al sălii şi observ un hol. În faţă era un geam deschis şi privesc pe el în timp ce gardianul deschide uşa de la capătul micului hol. Colegii jucau baschet într-o curte aflată mai jos de noi, probabil la nivelul beciului. Curtea era înconjurată pe toate părţile de clădirea instituţiei ce părea a fi destul de mare. Unul dintre nebuni mă vede şi începe să strige la mine nişte obscenităţi de nedescris. Avea părul lung şi ridicat în sus, vâlvoi, ca o coamă. N-am niciun dubiu că m-ar fi sfâşâiat într-o secundă dacă ar fi avut ocazia. L-am recunoscut, era cel de pe calculator, sadicul ăla creativ şi extrem de violent.

Mă întorc speriat. Lângă uşă era o noptieră cu o lampă cu turul galben iar lângă ea erau două pistoale negre ce păreau a fi Colt. Nu ştiam că cei de la Colt fac şi pistoale negre. Intru pe uşă la care gardianul îmi spune:

– Acum aşteptăm un pic.

Nici nu termină bine de vorbit că încep să se audă nişte răgete şi nişte urlete oribile. Îmi dădeam seama că ceva luase la omor gardienii din beci, de unde am venit, după urlete. Ce mă înspăîimânta era că se auzeau nişte răgete pierdute, demente, descreierate şi nişte râsete sadice…

Era copleşitor de oribil ce se întâmpla. Pe un ton agitat gardianul îmi spune:

– A început. Deschide încet uşa şi ia pistoalele de la intrare.

Mă cuprinsese o teamă de nedescris. Eram noi doi ăia întregi la minte, gardienii, şi ceilalţi. Cei mulţi şi criminali. Deschid încet uşa. Gardienii tăceau şi ascultau înmărmuriţi, privind în direcţia din care am venit. Mă uit la ei, dar ei nu mă văd. Sunt prea speriaţi pentru a se uita la mine. Priveau în altă parte. Iau pistoalele şi închid uşa pe care gardianul o încuie.

– Se va termina repede. Încearcă să-ţi păstrezi cumpătul.

Atunci aud cum nebunii intră în sală şi-i aiu la măcel pe restul de gardieni.

– Să nu faci niciun zgomot.

De dincolo de uşă se auzeau zgomote de moarte. Parcă îi vedem pe nebuni sărind peste mobilă ca să-i ia la omor pe gardieni. Se aud împuşcături, răgete, lupte, râsete… Mi-era clar. Nebunii cuceriseră instituţia iar noi eram înconjuraţi de ei într-un birou şi n-aveam decât cele şase gloanţe din fiecare pistol. Gardianul cu care eram descuie uşa şi-mi spune:

– Uită-te câţi sunt.

Eu nimic.

– Trebuie să ştim câţi sunt dacă vrem să scăpăm vii de aici. Sunt nebuni dar proşti şi nu vor avea treabă cu noi până nu-i termină pe ăia de afară.

Deschid doar un pic uşa şi privesc nişte scene inimaginabile. Vreo trei gardieni erau într-un colţ şi împuşcau nebunii de zor, doar că ei erau mulţi şi nu făceau faţă. Îl văd e un nebun că vine în fugă cu un ciob de sticlă, sare peste o măsuţă şi i-l înfinge în ochi unuia dintre gardienii rămaşi. Altul vine în fugă şi începe să-l strângă pe un alt gardian de gât în timp ce acesta-l împuşca de zor în piept. Cad amândoi. Îmi dau seama că nebunii or luat ceva chimicale de nu mai simţeau frica sau durerea. Deveniseră ucigaşii perfecţi, plini de sadism şi de ură. Privesc înspre geamul deschis şi îmi dau seama că în curte e linişte.

Încet, gardianul cu care eram mă trage înapoi şi încuie uşa. Pe nebuni îi auzeam distrugând mobila şi bătându-şi joc de cadavrele gardienilor. Ciudat era că aveau un fel de lider, de care ascultau. Dar nu înţelegeam ce ordine dă. Păreau a se înţelege din răcnete. După voce părea a fi cel din curte care-mi pusese gând rău.

La un moment dat cineva încearcă uşa de la biroul unde eram noi şi văzând că e închisă încearcă s-o spargă. Ba mai cheamă şi vreo doi amici, să vadă ce se ascunde dincolo de uşă. Iar ‘nNoi tăceam ca şobolanii pe o stradă plină de pisici…

[…]

Am făcut şi schema ca să înţelegeţi. Voila.

14 Comentarii

  1. tweety girl 14 ianuarie 2009 la 11:54 - Raspunde

    :woohoo: :woohoo: OMG!!! :woohoo: ori ai mintea extrem de odihnita…ori… :woohoo: :woohoo:

  2. Adrian 14 ianuarie 2009 la 12:40 - Raspunde

    e meseriasa… i like it! :woohoo:

    tu (naratorul de fapt) erai nebun sau nu?

    asteptam o continuare 😉

    • Robin Molnar 14 ianuarie 2009 la 12:56 - Raspunde

      😀 Io eram normal doar că eram acolo din greşeală… 😀 Mă bucur că ţi-a plăcut… 😀

  3. 314ra2 14 ianuarie 2009 la 12:43 - Raspunde

    Minte odihnita ? Man, hai ca iti aduc tratament de la servici ca poate te mai lasa …

  4. 314ra2 14 ianuarie 2009 la 12:44 - Raspunde

    Era sa uit. Ai prea mult timp liber. Cat timp ai calarit la mouse sa faci schema ?

    • Robin Molnar 14 ianuarie 2009 la 12:59 - Raspunde

      Tot articolul mi-a luat vreo trei ore… :whistle:

  5. Mihai Todor 14 ianuarie 2009 la 13:53 - Raspunde

    Mah Picasso, poate prinzi si tu ceva concurs pentru bloggeri care ofera ca premiu [url=en.wikipedia.org/wiki/Digitizing_tablet]asa ceva[/url]. Ti-ar face viata mult mai usoara cand te mai chinuie talentu\’ 😛

    • Robin Molnar 14 ianuarie 2009 la 15:19 - Raspunde

      :woohoo: Să ştii că mi-ar prinde bine. :woohoo: Mi-ar face viaţa mai uşoară dar şi eu m-aş face de cacao mai des la cât de mişto ştiu eu să desenez… :woohoo:

  6. Mihai Todor 14 ianuarie 2009 la 16:26 - Raspunde

    Apropo, abia acu am apucat sa citesc tarashania. Concluzia este ca placile video performante dauneaza grav sanatatii (mentale) adica las-o mah mai moale cu joacele alea de oroare! 😛

    • Robin Molnar 14 ianuarie 2009 la 16:40 - Raspunde

      😀 Bre, râşniţa mea e la Timişoara (asta o fi cauza?) şi de când am venit în Petro ca să mai rezolv una – alta scriu de pe pocnitoarea de laptop IBM ThinkPad T20 (PIII la 350 – 650MHz, că variază şi cu 256 MB SDRAM SODIMM la 100MHz) de nici filmele de pe Youtube nu merg ca lumea… 😀 Oricum, e mai bine decât deloc… 😀

  7. Mihai Todor 14 ianuarie 2009 la 17:34 - Raspunde

    In schimb merge foarte bine pe el un Return to Castle Wolfenstein sau Clive Barker\’s Undying 😛

    • Robin Molnar 14 ianuarie 2009 la 17:42 - Raspunde

      😀 Pe placa mea video excepţional de nasoală nu cred. Am un S3 Savage/IX cu 8 MB de RAM… 😀 Până şi Mozilla 3 îmi rupe… 😀 Şi HDD-ul de 6,4 GB este la fel de rapid ca un floppy… :woohoo:

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.