Vasilica Constantin s-a născut în 1989. A fost abandonată la naștere și a trăit toată viața în sistemul românesc de protecție pentru persoanele cu dizabilități. Sistemul de protecție socială în care a trăit i-a adus o infecție cu HIV, i-a pus un diagnostic de encefalopatie cronică infantilă, în sistemul de protecție a dezvoltat retard psiho-motor sever și tot prin grija sistemului de protecție a ajuns în lagărul Endemedica de la Bragadiru, denumit „Centru de protecție și asistență pentru persoane adulte cu dizabilități”. După nici doi ani petrecuți aici, Vasilica a murit. De ziua copilului, în 2016, la 27 de ani.

Centrul de Resurse Juridice

Ce ar mai fi de zis? Că nimeni nu este vinovat? Că în grija statului mori la 27 de ani și 34 de kilograme? Că sistemul este făcut pentru oameni, nu pentru rudele primarilor și consilierilor locali? Că nimeni, niciodată, nu va plăti pentru exterminarea celor încarcerați în sistemul de protecție socială? Că rugăciunile nu ajută?

Cazul Vasilicăi Constantin vorbește mai puțin despre ea, și mai mult despre noi, despre nepăsarea care ucide, despre tolerarea care ucide, despre politizarea care ucide, despre incompetența care ucide, despre cârdășia care ucide, despre vinovăția prin complicitate socială în care ne găsim cu toții și despre vinovăția prin ignoranță a poporului modern.

Mă uit în oglindă, îmi dau două palme, dar nu-mi trece.