În timp ce noi suntem în continuare homofobi xenofobi, culturo-foni, bunsimțfoni și altecelefoni, cultivând cu spor diviziunile dintre noi, de parcă acum am fi principala sursă de dezbinare din Europa, un fel de grânar otrăvit al Europei, de parcă în sângele nostru ar curge numai celule roșii, galbene și albastre diluate în apă moartă, în alte țări și-n alte lumi, politica de stat este să șteargă ura și discriminarea și să-i dea iubirii – oricărei iubiri – șansa de a fi trăită.

Dincolo de impunere este religia, dincolo de iubire sunt oamenii, spun acum, cumva rușinat de trecutul meu homofob – specific culturii noastre, că așa ne-a crescut țara pe toți.

Desigur, în aroganța noastră incultă, am putea spune că noi suntem mai creștini decât ei, sau mai civilizați sau mai cum vreți voi. Realitate este că, dacă stră-străbnicii noștri ar fi fost atât de conservatori pe cât suntem noi azi, azi am fi vorbit despre răscoalele țărănești de la 1907 și 2007, cu toții trăind în sărăcia specifică țărilor agrare sub-sahariene.

Desigur, nu spun că trebuie să ne dezlipim complet de tradiții. Dar nici nu are sens să le păstrăm, doar de dragul de a le păstra.

Astfel, nu știu ce prevederi legale au tratatele internaționale cu privire la dreptul familiei. Dar ia să ne imaginăm următorul scenariu: două soții, sau două femei, soață și soție (nici nu știu cum să le spun altfel) căsătorite în Noua Zeelandă călătoresc în România. Aici se întâmplă ceva și una dintre femei este în situația de a acționa în calitate de consoartă a celeilalte, să zicem pentru un tratament medical ce necesită o astfel de formalitate.

Ce se va întâmpla, în acest caz?