Acum un deceniu, tatăl unui coleg de băut prin Barock Petroșani a căzut în stradă, ziua în amiaza mare. Nu era băut. Pur și simplu, era bătrân, slăbit și nu s-a mai putut ține pe picioare. Din toți bunii creștini care au trecut pe stradă, în cea mai aglomerată zonă, la cea mai aglomerată oră, niciunul n-a avut nicio clipă să vadă ce-i cu omul ăla.

Sunt toți prea sfinți, mi-am zis atunci, ca să le pese că bețivii au nevoie de ajutor, nu de indiferență. N-a fost cazul de alcool, dar atitudinea aceasta este  simptomatică pentru pioșii cetățeni.

Dar n-am început bine…

Acum vreo cincisprezece ani, eram prin liceu, a trebuit să-mi schimb ochelarii. Cred că era ultima dată când mi i-am și făcut în Petroșani, chiar înainte de eclipsa totală de soare din 1999, prin August. Atunci, m-am dus la policlinică și cumva am stat acolo până la ora doisprezece, când mi-a dat duduia cu ceva picături de ochi, prea mult, de nu mai vedeam nimic, doar așa, culori în ceață, cum este hârtia de ziar ce-a stat prea mult în apă.

Cred că era treisprezece și treizeci când am ieșit din policlinică. N-aveam mobil, sau aveam un știft de Ericson al cărui baterie s-a descărcat. Oricum, pe vremea aia nu ne bazam pe tehnologie, așa că n-aveam pe cine să sun, n-aveam cum să sun, iar telefoanele publice din zonă mi-erau inaccesibile, că nu puteam nici să formez, neștiind configurația primului rând de butoane.

Oricum, pe lângă spital trebuia să trec de două intersecții, până să ajung pe partea orașului în care aveam nevoie să ajung. Mă pun, deci, la prima intersecție. Aștept. Nimic. De văzut, oricum nu vedeam, dar mă gândeam că poate, totuși, careva trece să mă prind că-i verde și să trec și eu. Nimic, nimeni, doar mașini.

La un moment dat, aud ceva mișcare lângă mine. N-am văzut cu cine am de-a face, că aveam irisul deschis ca fundul de elefant. Așa că am rugat omul respectiv să-mi spună când îi verde, să trec și eu, că mi-au făcut la spital picături și nu văd mai nimic. Și m-a ajutat. Și m-a trecut și de cea de-a doua trecere de pietoni, că eram doar noi pe stradă eu și, am înțeles, o babă de un metru și treizeci, de-o vârstă cu huila de sub noi. I-am mulțumit frumos și i-am fost recunoscător.

Asta trebuie să facă oamenii, să empatizeze, să se ajute între ei. În virtutea principiului: să nu moară omul dintr-un lucru stupid, gen picături în ochi, titulatura de om îți impune, imperativ, să-ți ajuți aproapele. Și nu costă nimic. În afară de cazurile medicale, oamenii care au nevoie – sinceră – de ajutor, n-au nevoie de bani, ci de sprijinul unui om: fii ochii mei, când nu văd/ fii mâna mea, când mâna mea este în gips, chestii de-astea elementare.

Nu te costă nimic. Și nici câteva momente din viața ta nu sunt mai importante decât viața altui om. Și nu pot să spun că-mi place în mod deosebit să ajut oamenii, nu mă bucur de situațiile în care oamenii au nevoie de ajutor, dar întotdeauna când pot să o fac – sub rezerva că nu particip la ilegalități sau fapte reprobabile – ajut întotdeauna: nu dau mâncare la maidanezi, ci la oamenii care caută în gunoi, nu arunc mâncarea, o pun lângă container, că are cine să se bucure de ea, chestii de-astea, de nu sărăcești din ele.

Sunt foarte dezamăgit, astăzi, de Homo Spaiens Indiferrentes, indiferent la situația altor oameni dar receptiv la chestiunea maidanezilor. Este bine să iubești animalele, dar este o problemă patologică să le iubești mai mult decât oamenii. Or, să protejezi câini agresivi mi se pare o faptă profund antisocială. Dom’ne, câinele ăla a atacat un om. Știi ce înseamnă asta? Că o să mai atace!

Homo Sapiens are carnea dulce, le place la animale (ba, chiar, și la unii omeni!). De aceea vânatul care atacă oameni este omorât imediat, pentru că este suficient să muști o dată din carnea de om, ca să te înveți cu ea. Iar animalele nu pot fi puse la dietă “fără oameni”, că ele nu au rațiune și nu fac cum le spunem noi.

Dar acest articol nu este despre maidanezi, nu este nici măcar marginal despre maidanezi, ci despre Homo Sapiens Indifferentes.

Cred, cu tărie cred, că în momentul în care te-ai lepădat de empatie, ți-ai pierdut dreptul de a te numi uman. În momentul în care nu-ți mai pasă, dar chiar deloc, de un semăn de-al tău, nu mai ești om, ești în afara speciei, la același nivel cu maimuțele inferioare (giboni, de exemplu) care nu acționează într-o structură socială, că asta ne deosebește de restul, structura complexă a comunităților noastre, un efect direct al inteligenței, pentru că structurile sociale se bazează pe ierarhie, deci pe recunoașterea valorii individului, ceea ce alte animale n-au decât la un nivel rudimentar, cu un lider peste toți, fără nivele intermediare…

Dar acest articol nu este despre animale, ci despre omul-animal, acel individ sociopat care a permis ca o femeie să fie atacată în plină stradă, în plină zi, amenințată cu cuțitul la ochi, târâtă sute de metri, în văzul tuturor, și violată. În buricul târgului.

Cei care au văzut fapta, dar n-au mișcat un deget, oare ce pedeapsă merită? Și nu, hai să nu mai vorbim despre empatie, nu acum, că nu vorbim despre viață în casa mortului, să vorbim strict despre: cum trebuiesc recompensați toți cetățenii care au văzut că ceva groaznic se întâmplă, dar nu le-a păsat câtuși de puțin?

Astăzi sunt foarte dezamăgit de Homo Sapiens!

P.S. Vă rog să apreciați că m-am abținut eroic de la a folosi un limbaj licențios.

P.P.S. Nu am cuvinte să spun cât sunt de dezamăgit de noi. De NOI!

P.P.S. Dacă-mi răspundeți că ne-am înrăit din pricina lipsei banilor, dați-mi și adresa și numele complet, să vă trimit un colet cu săpun și sfoară. Empatia nu ține de bani, de educație, de statut social.