E cam dificil. Nu știu ce s-a aprins în mine, dar de la o vreme sunt cătrănit rău de tot să le spun oamenilor lucrurile pe care le văd eu bune la ei, de ce îi admir, de ce cred eu că sunt relevanți în lume și așa mai departe.

Pe undeva, cred că este cazul să ne apucăm să cultivăm pozitivismul și sinceritatea între oameni, deși e destul de dificil să spui anumite lucruri într-o cultură a oamenilor care se calcă pe picioare înainte de a-și da mâna.

Ce-i drept, începutul e greu. De exemplu, unui coleg i-am spus că-l consider un intelectual de modă veche, un gentilom, pentru că așa cred despre el și, deși poate părerea mea despre dumnealui s-ar putea să nu-i fie relevantă, mi-am asumat libertatea de a fi sincer:

– Domnule, te admir.

Amu, unui alt coleg trebuie să-i spun că este cel mai pasionat IT-ist din câți există și că un om cu o asemenea pasiune este predispus la lucruri mărețe și mie îmi face o mare cinste să lucrăm împreună. Sau, mai departe, unei colege trebuie să-i spun că are cele mai frumoase mâini din câte mi-a fost dat să văd. Domnule, într-o zi îi admiram mâinile stupefiat că nu i le-am observat până acum.

Mă rog, exemple ar fi multe și mărunte și cred că orice om are ceva al său pentru care merită să audă cuvinte frumoase de la oameni cu care n-are relații apropiate, intime. Asta pentru că, dacă ne uităm un pic în jur, suntem un neam care nu știe să primească niște complimente sincere, fără băgare în seamă, fără interese ascunse, ci doar din nevoia sinceră de a exprima o opinie care să-i facă cinste omului care o primește.

Așadar, întreb, tu ai făcut vreun compliment sincer azi?