„Grozav!”, îmi spuneam ieri dimineață în timp ce făceam un duș. „N-am apă rece, apa asta este prea opărită și trebuie să mă spăl iepurește, să nu mă ard!”. Cumva, mi-am amintit de vremurile copilăriei comuniste, când nu se găsea nimic, dar toată lumea trăia cu iluzia că are.

Noi aveam apă rece două ore la două zile și apă cladă tot câte două ore, în celelalte zile, tot din două în două. Or, cum să regreți niște vremuri în care n-aveai nici cu ce te spăla? Mă rog, dacă igiena personală nu ți-a fost o prioritate, poate nu te interesa, generalizam eu în mintea mea…

Apoi, mi-am amintit că pe trei dintre noi mama ne îmbăia deodată, că nu exista posibilitatea de a proceda altfel, că cele două ore nu erau garantate și nu odată apa a venit prea rece pentru a mai putea îmbăia un copil și mi-amintesc că stăteam toți trei în cadă, în fund, în apa călie care nu ne ajungea nici până la buric, în ciuda încercărilor părinților de a ne ajuta.

La o adică, nici nu prea aveau ce să facă: nu aveam acces la gaze naturale, așa că foloseam o butelie la aragaz, care butelie este atât scupă, cât și rară și – tulai! – multe zile de sărbătoare am petrecut cu butelia în spate căutând să o schimb cu una plină.

Cum să regreți așa ceva? Sau, în primul rând, cum să uiți?

Cum, iarăși, aș putea să uit pâinea luată pe cartelă până în 1993? În orașele mari, după Revoluție, bunuri și alimente se mai găseau. Nu și la noi, în Valea Jiului, și iarăși multe zile am hălăduit prin oraș căutând o brutărie de unde să iau pâine și nu de puține ori am mers câte o oră prin zăpadă, ghețuș și frig până într-o altă parte a orașului unde se găsea pâine, pentru că oamenii erau mai săraci și nu și-o permiteau nici măcar pe aceea, și ajungeam acasă răcit, obosit – sleit, nu așa! – dar cu pâine și nu conta că n-m găsit decât pâine neagră, aveam ce pune pe masă.

Ce este de regretat aici?

Ce era de regretat când se lua curentul peste noapte și râncezea și așa puțina mâncare din frigider? Asta, ca să nu mă mai leg de programul de la televizor, care era haotic – dacă era – iar programul TV era cel mult orientativ și cel mai tare mă supăra că ne tăiau ăștia desenele la jumătate ca să-l bage pe Nicu plimbându-se printre spice și chiar a o gară antică cu ăștia: într-o dimineață ne-am uitat pe programul TV și ne erau promise desene animate cu Tom și Jerry sau Mieunel și Bălănel. Irelevant. Ideea este că nu ne-au mai băgat desene, ci filmul cu șoimii și racheta, pe care-l mai văzusem de zeci de ori.

Dezamăgirea de vinerea aceea nu mi-a trecut nici acum!, după cum se vede.

Tata își mai amintește cum aruncam feliile de salam pe după pat. Probabil de bun ce era, iar odată mama a venit de la muncă cu „pizza” cam așa: pe un aluat de pâine întins precum o plăcintă era pusă niște pastă de roșii, un ou ochi și trei felii de salam (din ăla pe care-l aruncam pe după pat). Oribil.

Sunt convins că dacă astăzi oamenii ar putea să-și ia așa salam, n-ar mai face-o. Sau, aș face-o știind că sunt obișnuiți cu așa ceva. Mi-am dat seama cât de mult ne-am obișnuit cu răul abia înspre anul 2000 – 2003 când părinții primeau alimente de la uzină, în loc de bonuri de masă, ceva „salam” de o calitate îndoielnică, probabil fără carne, plin de zgârciuri și aproape stricat, salam pe care – în ciuda calității sale execrabile – îl consumam cu plăcere.

Domnule, dacă s-ar vine, asemenea „salam” ar fi vreo doisprezece lei kilogramul, sau pe acolo.

Cum să spun, știam că este nașpa, doar am mai mâncat salam bun, dar mi s-a părut curios cum de-l savuram ca pe o carne adevărată, până am înțeles nu că-mi plăcea, ci că avea un gust atât de familiar, încât organismul îl recunoștea „de pe vremuri” și nu-l respingea cum, de exemplu, ar fi tentat s-o facă astăzi.  Asta, dacă o asemenea scârboșenie mai poate fi produsă în U.E., ceea ce mă îndoiesc.

Mă întreb ce fel de memorie trebuie să ai, să uiți că aveau o rație de cel mult douăzeci de litri de benzină pe lună – aia, dacă reușeai s-o scoți, după că stăteai două zile la coadă la PECO – și că puteai circula doar în zilele pare sau impare, în funcție de ce număr de înmatriculare aveai.

Ce era frumos atunci?

Că te speteai ca un erou pentru dreptul de a avea un televizor? Sau că mureai în războiul muncii pentru a avea dreptul, într-un deceniu, de a-ți cumpăra un autoturism cu care, oricum, iarna nu puteai circula, că nu se găseau nici cauciucuri de iarnă și nici drumurile nu erau curățate.

Ce mai, nici în farmacii nu se găsea nimic, iar singurele leacuri cât de cât accesibile erau cele preparate de farmacii, din ce avea, care nu corespundea mereu cu ce au nevoie. Și trebuie menționat că-n perioada comunistă industria farmaceutică a stagnat: nu sa produs nimic în afară de niște medicamente generice. Păi nici vată de bumbac nu se găsea, darămite analgezicele moderne? Nici n-are ros să mai continui cu medicina acelor vremuri în care  proaspetelor mame li se punea găleata sub fund și erau lăsate să facă pe ele, ele neprimind îngrijirea medicală post-natală de care acestea aveau atâta nevoie.

La nivelul anului 1989, industria românească era doar cu patruzeci de ani în urma producătorilor vestici:

1. Nicio locomotivă produsă până în 1989 nu avea circuite integrate sau automatizări care să îmbine informatica industrială cu electrotehnica.
2. Până la Dacia Logan, un autoturism românesc avea mai multă electronică în casetofon decât în panoul de bord.
3. Până să vină Alcatel-Lucent la Timișoara, infrastructura de telecomunicații tot cu relee lucra, precum în 1950. Nici nu s-a pus niciodată problema conceperii unor centrale telefonice digitale la scară națională, de producție autohtonă. Sigur, exploatările miniere aveau o centrală digitală (și câteva analogice), dar era de producție URSS, care URSS furase această tehnologie din SUA.
4. Studenții din Regie au produs mai multe calculatoare Cobra (compatibile ZX Spectrum) decât fabrica de calculatoare Cobra.

Per ansamblu, producția de energie nu era suficientă cât să acopere necesarul, așa că populația era cea car se deconecta prima, iar în Valea Jiului aveam un electromotor de 1MW care, atunci când trebuia pornit, cerea să fie decuplați toți consumatorii din Vale și se suna la județ să-i roage pe ăia să ne decupleze.

Desigur, pe vremea aceea se cunoștea principiul de pornire stea-triunghi, doar că nu l-a aplicat nimeni, că era mai ușor să decuplezi 100,000 de oameni de la curent, decât să faci o automatizare de 100KW…

Eram , dați-mi voie să o spun, niște grobieni.

Ați văzut documentarul acesta? L-am văzut și eu, când era proaspăt, și mi se părea că era normal ceea ce s-a întâmplat, sărăcia fiind folosită ca justificare universală.

Pe scara umanității, atât de jos eram, iar cei care insistă că înainte era mai bine au rămas acolo, în penumbra civilizației, în negru istoriei, încastrați în naționala iluzie falimentară a comunismului.

Iar eu, pentru astfel de ghiboni, nu am niciun fel de respect, niciun fel de compasiune, niciun fel de milă: într-un secol al informației, ignoranța este o alegere.

Citește și: Cinci mituri false despre economia de dinainte de 1989.

Surse foto 1, 2, 3, 4, 5.