Românie, unde ți-s copiii?

Efectele sărăciei anilor 1990 se văd acum în toată splendoarea lor: populația României a îmbătrânit în cinci ani cât alte țări în decenii. Copiii de atunci nu prea au mai făcut copii. Generația nouă pe care generația mea nu a mai făcut-o pur și simplu lipsește. Dintre foștii colegi de școală, mai puțin de jumătate au copii. Dintre colegii de facultate, mai puțini de o treime au copii.

De ce? Pentru că aceiași oameni care au fost la putere, când am fost copii, sunt acum la putere, când am vrea să facem copii, ceea ce înseamnă că în România condițiile politice sunt aceleași care erau și-n anii 1990, ceea ce înseamnă că riscurile la adresa bunăstării familiei sunt aceleași.

Cum să faci copii, în aceste condiții?, când n-ai locuri în grădinițe, în școli bune, în licee bune, în facultăți corecte, când n-ai condiții în maternități, în spitale, în creșe?

Dacă noi am fost generația de sacrificiu, al cărei copilărie a fost mutilată de sărăcie, al cărei adolescențe a fost desfigurată de sărăcie și neputință și al cărei tinereți timpurii a fost marcate de eforturi supra-omenești pentru progresul personal, pentru un loc de muncă mai bun, pentru un salariu mai bun, să nu mire pe nimeni că la vârsta adultă vom continua să fim generația de sacrificiu și ne vom sacrifica în continuare, probabil până nu vom mai fi, dar sacrificiile noastre îndelungate probabil că vor desfigura societatea.

Ne vom sacrifica și nu vom mai face copii, mai de grabă decât să ne spună Lia văcuța-Olguța Vasilescu, ministrul muncii, că putea să nu ne mai dea deloc indemnizațiile de creștere a copilului, deși acestea s-ar fi plătit tot din banii noștri. Ne vom sacrifica și, probabil, se vor schimba și obiceiurile noastre de consum, ceea ce va schilodi segmente sănătoase din economia actuală, ne vom sacrifica și vom fugi din țară, și vom face copii în alte părți, în țări care-și respectă oamenii, indiferent că sunt cetățeni, sau nu.

Ne vom sacrifica, și-i vom da foc țării, pentru că dacă nu o vom face noi, și fragila generație care vine din urmă va trebuie să se sacrifice. Și există riscul să se sacrifice în van, ca și noi, iar noi nu vrem asta, pentru că ne iubim copiii, cei puțini pe care-i avem, mai mult decât ne iubim pensiile date din milă.

Trei generații fără copii lipsă este maximul pe care-l poate suporta o țară. Suntem deja la o generație, perspectiva arată că riscăm să o pierdem și pe o a doua și dacă nu luăm măsuri acum, ACUM, riscăm să o pierdem și pe a treia, și ne vom trezi scărpinându-ne în cap, în timp ce țara se prăbușește definitiv, întrebându-ne:

– Românie, unde ți-s copiii?

Generația lipsă este, dacă vreți, precum o generație ucisă într-un război. Băieți și fetițe, cu toții, uciși în atacul politicului asupra oamenilor de rând. Afganistanul are cinci generații pierdute, Serbia trei, România două. Este aceasta direcția în care vrem să mergem?

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.