Să vorbim despre inegalitate
Lumea este inegală. Chiar și cei mai săraci români își permit să mănânce fasolea uscată adusă din Somalia, pe care somalezii harnici se chinuie – în ciuda unei țări distruse – s-o cultive.
Ăia trag și noi ne înfruptăm.
La fel, pe plan internațional, cultivatorii de cacao nu-și permit să mănânce ciocolată din cacaua cultivată de ei, pescarii din Africa u-și permit să mănânce peștele oceanic pe care ei ăl cultivă, marocanii nu-și permit să conducă mașinile pe care le construiesc iar chinezii nu-și permit să cumpere telefoanele pe care le produc.
Adică toți tragem, toți ne înfruptăm din munca altuia, și cu toții suferim din cauză că munca noastră este „consumată” de altcineva.
Dar mai este ceva, inegalitatea aceasta nu se manifestă doar la nivel internațional, ci și național: noi, ceilalți, ne înfruptăm din munca minerilor care ne dau cărbune (și au salarii de mizerie), ne înfruptăm din bucatele muncii țăranilor ți agricultorilor care, știm, trăiesc în mizerie, în timp ce alții se înfruptă din munca noastră, și mă refer la aparatul administrativ și de stat, care mai mult consumă, decât produce.
Sigur, acest articol n-are scopul de a ataca aparatul de stat, ideea pe care încerc s-o evidențiez este următoarea: munca are o valoare flexibilă, atât la nivel de stat, cât și la nivel internațional.
Or, treaba asta generează inegalitate, deci inechitate socială, iar această plagă se va păstra și se va accentua pe măsură ce guvernele nu vor înțelege să ia măsuri pentru a-i ameliora efectele, iar efectele nu pot fi ameliorate câtă vreme ignoranța oamenilor le permite să se auto-identifice cu diverse caste:
- securiștii, deși au regim de militari, se cred superiori acestora;
- parlamentarii, deși funcționari publici, se cred superiori acestora;
- bucătarii se cred superiori patiserilor;
- săpătorii de șanțuri se cred superiori măturătorilor de străzi…
Desigur, lista este profund incompletă, dar sugestivă, iar concluzia este că inegalitatea pornește din noi și din nevoia de a ne simți superiori și poate că ar fi OK, dacă această mentalitate n-ar fi folosită împotriva noastră de către oamenii care se află la vârful lanțului trofic social, justificându-și privilegiile prin superioritatea pe care noi, furnicile, ne-o auto-sugerăm.
Sigur, pot să fiu de acord că salariul trebuie să fie pe măsura impactului muncii, dar nu pot să nu remarc două aspecte:
- Salariul minim pe economie, așa cum este el conceput acum, este doar o formală închiriere de sclavi.
- Salariul minim pe economie este aprobat tacit de către societate, ca o formă de pedeapsă față de indivizii pe care-i consideră inferiori mediei sociale.
Ceea ce mă aduce cu gândul la țările cu străzi spălate cu săpun, unde sărăcia are – spre deosebire de noi – o formă, totuși, umană, în care societatea n-a acceptat cele două puncte de mai sus și care sunt, de fapt, cauzele sărăciei, producând prosperitate.
Și este logic ce se întâmplă acolo: dacă până și cei mai săraci cetățeni sunt, câtuși de puțin, prosperi, societatea în ansamblul său prosperă.
Simplu, logic, nu?
La noi, mi-e teamă, nu. Pentru că ne-am lăsat năpădiți de sărăcie, cum lași o holdă să fie năpădită de buruieni și nici nu se vrea ameliorarea situației.
Știți cum suntem? În mod surprinzător, nu suntem atât de departe de ca-n Evul Mediu:
- Șmecherii care ne conduc (boieri, baroni locali).
- Meșteșugari cvasi-liberi (manageri, oameni de afaceri care n-au nicio legătură cu statul).
- Țăranii liberi, adică cei ce lucrează la privar sau pe salarii de peste cinci sute de euro.
- Iobagii, ăia de bagă pe salarii de mizerie.
Trebuie, deci, să ne asumăm responsabilitatea eșecului nostru colectiv de a ne forma o societate umană, trebuie să implementăm o formă de lustrație socială, în care nicio „elită” care ne-a condus până acum, de la tribuna parlamentului și până la șeful de birou din regia „autonomă” locală, să nu mai aibă dreptul de a ne conduce.
Pentru că, altfel, vom trăi alte sute de ani de sărăcie a Evului Mediu și poate că oamenii vor ajunge să locuiască și pe Marte și noi tot săraci și închiriați cu ora vom fi!
Propuneri?
Povesteam de ceva vreme cu un client, sociolog de meserie, zicea omul asa: masura succesului si a prosperitatii unei societati este nivelul de trai al celor care nu sunt „descurcareti”.
Discutia era despre categoria de animale „inainte de 89 ma descurcam mai bine”.
Cred ca se aplica si la articolul tau.
Foarte corectă remarca omului!