Sărăcia nu este opera lui dumnezeu, ci este rezultatul egoismului uman

Raul, fratele meu geamăn, mi-a lansat – pe Facebook – rugămintea de a-mi exprima părerea vizavi de enunțul din titlu. M-am gândit că poate este de interes pentru mai multă lume, așa că m-am decis să scriu pe blog despre asta, în loc să-i răspund acolo. Sau doar acolo.

Acum, introducerea fiind făcută, hai să vorbim despre modul în care religia schimbă mentalul colectiv al credincioșilor: aceștia se supun unor speculații neîntemeiate conform cărora sărăcia:

1. Este o pedeapsă divină.
2. Are rezolvare prin credință și biserică.

Ceea ce implică faptul că majoritatea credincioșilor nu intervine direct în ameliorarea sărăcei, ci se bazează exclusiv pe biserică. Altfel spus, credincioșii nu mai dau de mâncare la săraci, ci-i dau bani bisericii, pentru ca aceasta să le dea de mâncare la săraci. Cum ar veni, între om și om se transpune biserica ceea ce înseamnă că, în lipsa unei interacțiuni umane directe între oameni, credincioșii pierd complet anumite aspecte ale sărăciei.

Mie mi se pare că aceasta este greșeala fundamentală a credincioșilor: se spală pe mâini și-i lasă pe alții să se ocupe, chestie care mie mi se pare complet lipsită de umanitate și care duce, de fapt, la sărăcie, pentru că oamenii credincioși se detașează de dimensiunea reală a sărăciei.

De aceea, eu cred că lupta împotriva sărăciei se poate face doar om la om, om cu om, pentru că – numai așa – se păstrează contactul cu dimensiunile sărăciei (sunt mai multe) și numai prin cunoașterea și înțelegerea acestor dimensiuni se poate acționa într-o manieră eficientă.

Din această cauză, statul și instituțiile eșuează lamentabil în a combate eficient sărăcia. Se merge pe o abordare instituțională centralizată de tipul „one size fits all” (o mărime se potrivește la toată lumea), ceea ce – în mod evident – nu este cazul. Dar deja ne îndepărtăm de subiect.

Revenind. sărăcia nu este – propriu-zis – opera lui dumnezeu. Dumnezeu nu există, dar sărăcia da. Și atunci? Cred că putem conchide că sărăcia este opera transferului de responsabilitate a credincioșilor dinspre oameni – dinspre ei – spre un zeu, iar acest lucru este dovedit de practica administrativă internațională: țările cel mai puțin religioase au și cea mai puțină sărăcie. Și invers. Și este logic de ce întâmplă asta: cu cât transferul de responsabilitate dinspre om spre imaginar este mai mic, cu atât mai multă responsabilitate se transferă înspre oameni.

Iar oamenii există și acționează, adică lucrurile se întâmplă.

Sigur, și la noi în țară sunt câteva cazuri remarcabile de preoți sau alți duhovnici care luptă împotriva sărăciei. Cred că, în total, vorbim despre 20,000 de oameni asistați de biserică. Cifra pare mare, 20,000 este cât un orășel. Dar la cele 15,000 de biserici pe care le avem, treaba asta pare cumva secundară, deci argumentul că biserica ajută săracii nu ține.

Dar să revenim, pentru ultima dată, la subiect.

Ce înseamnă egoismul uman, în relația cu sărăcia? Transferul de responsabilitate a individului, din seama sa, pe seama altuia. Ce fac credincioșii? Transferă responsabilitatea de a combate sărăcia, de pe seama lor, pe cea a bisericii. Deci da, avem un paradox chiar aici: sărăcia este opera oamenilor lui dumnezeu. Aceștia, creându-l pe dumnezeu, creează premizele instalării sărăciei, am discutat – deja – de ce.

Practic, dumnezeul care ar trebui să combată sărăcia, se naște din sărăcie.

Și mai este ceva, poate chiar mai grav. Biserica este scutită de taxe pentru a-i ajuta pe cei săraci. În loc ca cei săraci să fie scutiți ei de taxe. Astfel, se creează o legătură de dependență între săraci și biserică, efectul fiind acela că oamenilor li se induce o stare de neputință, cu atât mai mare cu cât ineficiența administrativă bisericească este mai mare: „Dacă biserica nu poate să mă ajute, ce șanse am eu să mă ajut singur?”

Or, acolo unde a încolțit ideea de neputință, noi numai foarte greu mai putem lupta cu sărăcia. Ceea ce face nu doar ca sărăcia să existe ca rod al bisericii, dar și ca aceasta să fie greu de combătut, tot datorită ei.

Ceea ce înseamnă că singurii care pierd aici sunt oamenii, în timp ce doar biserica câștigă. Și aș vrea, deci, să fie foarte, foarte clar pentru toată lumea: scutirea de impozit a bisericii – în timp ce săracii nu sunt scutiți – se plătește nu în bani, cum am fost învățați să credem, ci în suflete rătăcite și condamnate la sărăcie.

Dar stați, că mai este: dacă credincioșii n-ar fi atât de egoiști încât să se gândească numai la ei și la ceea ce le este comod să creadă, dacă credincioșii n-ar fi atât de egoiști încât să se considere centrul universului – pentru că religia este o parte din ei, punând religia în mijloc, ei sunt în centrul universului – și dacă credincioșii n-ar fi atât de egoiști încât să se gândească numai la ceilalți credincioși de același rit – după cum i-a îndobitocit religia – ci și la restul, poate că am reuși – la nivel național, social și individual – să punem OMUL acolo unde îi este locul.

Atunci, și numai atunci, am înțelege că nu ne avem decât noi pe noi – oamenii. Atunci, și numai atunci, ne vom ridica din preistoria civilizației și vom crea o civilizație a omului, pentru om.

Atunci, și numai atunci, scoțând supranaturalul din ecuație, vom anula definitiv și irevocabil sentința sărăciei. Ceea ce, paradoxal, înseamnă că dumnezeu este sursa sărăciei, iar sărăcia este opera lui.

Q.e.d.