Pe internet există conceptul de hashtag, adică de etichetă hașurată, care are rolul de a eticheta niște concepte astfel încât mesajul să fie vizibil nu doar către cei care urmăresc direct ceea ce scrie autorul, ci și cei care caută dinadins după acel concept.

Să zicem, de exemplu, că mie-mi plac pisicile (ceea ce este adevărat), iar mediul prin care comunic (Facebook, Twitter, Google+) îmi pune la dispoziție acest mecanism cu etichete.

Astfel, pot pune pe internet o poză c-o pisică, însoțită de mesajul: „Îmi place foarte mult această pisică ascunsă sub brad.”.

În mod uzual, după mesaj, oamenii etichetează și câteva dintre conceptele/ obiectele/ subiectele mesajului, de genul: „Îmi place foarte mult această pisică ascunsă sub brad. #cat #pisica #brad #craciun #christmastree „. Construcțiile cu „#” în față și cu link pe ele se numesc, pe internet, etichete.

După părerea mea, etichetarea ulterioară a conceptelor din mesaj este atât neelegantă, cât și redundantă, creierul uman putând ignora semnul „#” care denotă o etichetă sau, mai mult, le poate absorbi la fel de intuitiv precum acum poate înțelege că punând semnul de „@” în fața numelui etichetează entitatea, de obicei persoana sau pagina, cu acel nume.

Nu văd nicăieri „@XulescuYrgek Domnule Xulescu Ygrek, ce părere aveți despre… „, întocmai pentru că este redundant și se preferă varianta scurtă, succintă, de apelare directă a conceptului (în acest caz este omul Ygrek Xulescu): „Domnule @XulescuYrgek , ce părere aveți despre… „.

Desigur, mi s-a reproșat de multe ori că nu știu să folosesc etichetele, că este neelegant să le folosesc în propoziție sau în frază. Desigur, este – zice-se – mai elegant să te repeți la final, cu o parte din ceea ce ai spus deja, ca un bâlbâit, ceea ce mi se pare de-a dreptul cretin: sunt suficient de deștept încât să gândesc propoziții și fraze în hypertext (text cu legături către alte texte, precum pe internet), ceea ce este și firesc pe internet.

Da, mie internetul mi-a modificat gândirea și mi-a extins limbajul și știu că pot să scriu așa „Ana are mere.” sau așa: „#Ana are #mere .” și prefer a doua variantă pentru că propoziția mea conține două concepte/ idei: pe Ana și măr/ mere și, apelându-le cu link, pot extinde mesajul astfel încât să înglobeze atât conceptul larg de Ana, care este doar un nume, cât și conceptul larg de mere care sunt niște fructe, care arată într-un anume fel, cresc în anume locuri etc.

Vedeți Dumneavoastră câtă bogăție lingvistică ne oferă folosirea etichetelor în frază, fără a ne repeta? De la o propoziție simplă „Ana are mere.„, un cititor care nu știe cine-i Ana și ce-s acelea mere poate afla instant prin simpla urmare a legăturii din browser, legătură formulată automat la definirea etichetei.

Pe lângă îmbogățirea expresivă, este și destul de simplu să folosești etichete, în special când vorbești despre lucruri concrete, de genul: „Luăm #cina la #hotel .”, doar răspunzând unor întrebări simple: ce?, cine?, unde?, când?, de care? etc, adică nu trebuie musai să știi gramatică pentru a înțelege cum se pot folosi etichetele astea în text.

Practic, eticheta se lipește peste un cuvânt din text pentru a marca – deci eticheta – faptul că acolo avem o legătură către conceptul mai larg, fie că vorbim despre iubire, cină, morcovi, mare sau orice altceva.

În fond, eticheta din textul de pe internet are același rol pe care-l are și cuvântul scris sau vorbit, acela de a identifica un concept, deci totul este natural și intuitiv sau, altfel spus, nu este atât de complicat, după cum ați văzut deja.

Sigur, fiecare poate să folosească etichetele așa după cum îl duce capul, cu etichete intercalate sau nu. Dar #eu prefer o utilizare inteligentă a acestora, pentru a economisi atât #timp cât și #nervi pentru cei care #citesc mesajul care, iată, devine bidimensional (avem dimensiunea lingvistică și dimensiunea suplimentară dată de etichetă care extinde sensul din propoziție să includă și ceea ce este etichetat).

Într-adevăr, pe unii oameni îi deranjează această formulare bidimensională a mesajelor, înțeleg asta. Pe de altă parte, eu o găsesc naturală și o folosesc, respectiv o voi folosi și în continuare și cred că – până la urmă – este opțiunea fiecăruia să să exprime după cum înțelege a scrie. Iar eu prefer să scriu cel puțin bidimensional.

Voi cum preferați? Sau cum procedați?

Bonus, din conversația în engleză care mi-a și dat ideea acestui articol:

+cupjay I write for people. Thus, my #message  should be easily human-readable. As such, I prefer to address hashtags in my writing, as an extension of my message to people searching for one of the mentioned concepts/ idioms/ whatever is tagged.

So, my understanding and my #hashtag  use is to extend my message to go beyond human-readable and into idiom-indexable . This, in turn, improves human experience when searching for something.

Example: #tvip572wi  is not the same as tv-ip572wi. Both are human readable, but only the first one extends the concept of tv-ip572wi to go beyond some code and into some product.

Does this make sense?

G+