Da data asta, semi-permanent. Cel puțin, asta am simțit aseară, după ce am urmărit lansarea rachetei Falcon Heavy. Da, nu era, cea mai puternică rachetă din istorie (Saturn V era), însă este cea mai puternică rachetă operațională în acest moment, iar la prima lansare a acestui model de rachetă, la scrierea acestor rânduri, se pare că aceasta este capabilă să ajungă dincolo de planeta Marte, mai departe decât s-a estimat inițial.

M-am uitat uluit, alături de milioane de oameni, cum acceleratoarele auxiliare din lateralele rachetei – numite și treapta întâi – și-au făcut treaba și au propulsat racheta până la viteze de peste 20,000 de kilometri pe oră (adică mult peste prima viteză cosmică, necesară ieșirii din câmpul gravitațional al Pământului), după care s-au întors singure și au aterizat în siguranță în locurile special desemnate.

Din păcate, pentru că niciodată nu merge totul perfect, acceleratorul principal, cel din corpul rachetei, a lovit oceanul cu viteză excesivă, ratând aterizrea, și a fost distrus. Acum doi ani asta se întâmpla și cu acceleratoarele care astăzi funcșionează perfect, deci este doar o pierdere de moment, sunt sigur că Space X va găsi resursele inginerești necesare rezolvării acestei probleme.

Ce m-a ipresionat cel mai tare a fost nu aterizarea simultană, care a intrat în istorie, a celor două acceleratoare, ci forma jetului de evacuare al rachetei Falcon Heavy, pentru că n-am putut să nu remarc faptul că acesta nu forma o floare la evacuare, precum la alte rachete, ci se continua ca o prelungire firească a rachetei, fără a se lăți excesiv. Rar mi-a fost dat să văd un asemenea nivel de inginerie. Rar.

Altfel, urmăream lansarea și entuziasmul era de nedescris, parcă eram la o comtetiție sportivă în care toată lumea ținea cu echipa și o încuraja, reacționând cu entuziasm și emoție la fiecare mic progres. A fost, în fine, ceva deosebit de frumos.