Sau de ce, în acest moment, aparatele foto de timp compact (săpunierele) nu pot fi înlocuite cu camerele foto de pe telefoane. Și știu că exemplul pe care urmează să-l dau acum ar putea părea stupid, dar reliefează foarte bine o parte din cerințele tehnice  necesare fotografierii în condiții bune. Promit să nu încarc articolul cu termeni specifici, ca să ajut cât mai multă lume să înțeleagă.

Din păcate, nu putem scoate termenii tehnici de tot din discuție, așa că începem cu ceva simplu: fotografierea pe timp de zi, cu lumină medie. Să zicem că nu e nici însorit, nici înnorat sau întunecat și să zicem că vrem să fotografiem un portret lângă o clădire, cum deseori se face în fotografiile turistice.

Sensibilitatea la lumină a ochiului uman este cam de ISO 100, cum sunt majoritatea peliculelor de pe aparatele foto cu film.

Pentru, deci, lumină medie cu subiect static, folosim ISO 100 cu temporizarea de 1/100 secunde, sau o sutime de secundă. În condiții normale, fotografia nu este nici supra-expusă, nici sub-expusă și nici nu prezintă semne de mișcare. Dar, dacă vrem să fotografie un copil, sau un animal, care nu stă locului, avem nevoie să facem ceva, și putem face mai multe lucruri.

În primul rând, eliminăm mișcarea și nu expunem pentru 1/100 secunde, ci mai puțin, să zicem 1/200. Asta înseamnă că mai puțin lumină ajunge la senzor, jumătate decât înainte. Ce facem, ca să nu se întunece imaginea? Păi, dacă setările ne permit, mai deschidem diafragma cu o treaptă, de la 3,5 la 2.7 (sau cum este obiectivul). Sau, mai simplu, mărim ISO-ul.

Aritmetica este simplă: orice mișcare într-un sens a unui parametru implică mișcarea într-un sens opus a altuia, pentru a putea fotografia în aceleași condiții de lumină. Sensurile sunt:

• Diafragma se închide: 1,8 – 2,5 – 3,2 – 5 – 7 – 11 … până la 64.
• ISO crește: 100 – 200 – 400 – 800 – 1600 – 3200 – 6400 până la 12800 (nu știu dacă vreun DSLR are mai mult decât atât)
• Expunerea scade: 1/100, 1/200, 1/400 până la 1/1600 sau crește: 1/50, 1/20, 1, 2, 4, 8, 16 până la 32 de secunde (mă rog, depinde foarte mult de aparat).

Lista de mai sus nu înseamnă că nu avem și pași intermediari, gen ISO 125 pentru expuneri de 1/80. Dar nu vrem să intrăm în această discuție, nu acum.

No, întrucât diafragma este mai greu de explicat, ne mulțumim să vorbim iarăși despre ISO.

Deci, dacă subiectul se mișcă folosim o expunere de 1/200 cu ISO 200, care este cumva echivalent ca și cantitate de lumină cu 1/100 la ISO 100, doar că are mai puțină mișcare, intervalul de deschidere a obturatorului (pânza neagră ce acoperă senzorul) fiind redusă la jumătate. Iar dacă subiectul chiar aleargă, folosim o expunere de 1/400 (ca să-i înghețăm mișcarea) la un ISO de 400. Dar, ca să nu credeți că legătura dintre ISO și expunere este aceea că expunerea este de 1/ISO, nu, mai facem un exemplu.

Vrem să fotografiem o clădire în apus. Dacă folosim o expunere de 1/100, soarele care bate direct în obiectiv întunecă prea mult formele clădirii, iar cerul iese supra-expus. Ce facem? Încercăm să mediem supra și sub-expunerile. În primul rând, mai închidem din diafragmă, astfel încât mai puțină lumină să treacă prin obiectiv, să zicem că o punem nu pe 2,7 nici pe 3,5 sau 5, ci pe 7. Avem, deci, o mișcare de micșorare a cantității de lumină de trei pași.

După cum spuneam înainte, orice mișcare, în oricâți pași, într-un sens, determină o modificare cu același număr de pași, în sens opus, a altor parametri de fotografiere. Acum, să zicem că nu folosim trepied pentru fotografia de amurg. Optim ar fi, deci, să lăsăm expunerea așa 1/100 sau chiar s-o micșorăm, să zicem 1/200, ca să nu ne tremure mâna, seară fiind. Mai avem, deci, o mișcare de micșorare a cantității de lumină cu încă un pas.

Ce facem în acest caz?

Mărim ISO-ul cu patru pași, de la 100 la 200 la 400 la 800, până la 1600. De ce am face asta? Pentru că un ISO crescut mărește cantitatea de detalii din „întuneric” (umbră), în timp ce „arde” zonele luminoase (de aceea am și închis diafragma).

Parametrii finali pentru fotografia noastră teoretică ar fi, deci: expunere 1/200, diafragmă 7, ISO 1600.

Acum, majoritatea aparatelor foto compacte au o flexibilitate a diafragmei de până la 11, iar DSLR-urile și mai mult, iar ISO-ul maxim standard la compacte este de 1600.  Ca atare, majoritatea compactelor ar putea fi programate în modul P să fotografieze cum am calculat noi mai sus.

La telefoane, în schimb, situația este alta. Nu știu cât se consideră diafragma la ele, dar cred că este 11 or, cu cât cifra de la diafragmă este mai mare, cu atât mai închisă este aceasta, ceea ce determină o fotografie mai întunecată. Să zicem, de dragul preciziei, că ar fi 7, deși poate fi 11 sau chiar mai mult.

Întrucât, și aici dau exemplu LG-ul meu, ISO-ul maxim al senzorului foto este 400, mai avem nevoie să reglăm în sus alt parametru, pentru a crea aceeași cantitate de lumină. Întrucât diafragma aparatelor foto din telefoane este fixă și întrucât ISO-ul maxim este mic, nu putem jongla decât cu expuenrea care, în loc să fie un cadru înghețat la 1/200 devine o balegă mișcătoare de la 1/200 prin 1/100, până la 1/50.

La 1/50, ziua, deja apar artefacte mișcătoare pe fotografie, exact ca-n fotografiile făcute cu telefonul. Și, mai mult, senzorul fiind mic, orice mișcare, infinitezimal de mică, este imensă în raport cu dimensiunile sale, de unde și artefactele atât de cunoscute ale fotografiilor realizate cu aparatele foto din telefoane.

Fotografia iese, dar cam mișcată.

Dar mai este. Să zicem că vrem să fotografiem perseidele cu telefonul (am încercat, n-am ce să vă arăt). Avem ISO 400 cu o expunere de treizeci de secunde și o diafragmă de 7. Teoretic, pe DSLR, echivalentul ar fi o diafragmă de 2,5 (numărăm pașii: [n-avem bani de obiectiv cu diafragmă de 1,8, așa că sărim peste] – 2,7 – 3,5 – 5 – 7, deci trei pași) și o expunere de (numărăm pașii, da?: 32 de secunde – 16 – 8 – 4, deci 4 secunde) la ISO 400.

Dar la ISO 400 nu ne iese mare brânză, ies câteva puncte colorate și gata. Așa că vom face ceea ce, cu aparatele foto din telefoane nu putem, creștem ISO-ul la 1600 (deci cu doi pași) și creștem expunerea la treizeci de secunde, deci încă trei pași. Camerele foto din telefoane nu pot să facă asta.

Să zicem că am folosi telefonul și am crește timpul maxim de expunere, la două minute. În mod normal, expunerea cerului trebuie să fie mai mică de 30 de secunde, întrucât mișcarea stelelor devine vizibilă, dar să zicem, de dragul exemplului, că o punem la două minute (LE Cam pentru Android permite asta). Numărăm pașii: treizeci de secunde – un minut – două minute, deci doi pași. Din cei cinci minim necesari pentru a realiza fotografii ale cerului, ne lipsesc trei.

Să zicem că nu ne interesează un pas, că nu vrem toate stelele ci numai câteva, tot ne lipsesc doi pași de lumină pe care nu avem de unde-i lua. Așa că fotografia nu iese, sau iese – cel mult – neagră cu trei puncte colorate pe ea (Steaua Nordului, Venus/ Mercur și galaxia Andromeda).

Asta, în timp ce c-un DSLR ieftin, cum e al meu, fotografiile cerului ies așa.

Revenind la săpuniere, că aceasta era comparația, majoritatea camerelor foto compacte care au setarea de expunere prelungită la ISO 1600 sunt cu doi pași mai aproape de cer, dacă-mi permiteți expresia, decât aparatele foto din telefoane.

Acum, săpunierele moderne au ISO 3200 și expunere de până la câteva secunde. Cu așa ceva chiar iese ceva, nu chiar ca la DSLR, dar nu iese nici negru ca la telefon.

De ce am folosit exemplele acestea, cumva la limită? Păi, în lumină bună, toate janghinele știu să facă fotografii (și toți puștanii cu un DSLR la gât, desigur). Diferența, în schimb, este dată în condiții de lumină scăzută sau de subiecți în mișcare, unde camerele foto ale telefoanelor mobile pur și simplu nu fac față în maniera în care cele mai ieftine compacte moderne totuși o fac. De bridge-uri nici nu mai zic…

Și totuși, acesta este un articol despre fotografiere, iar eu n-am pus nicio fotografie. Cum de? Păi e logic, vă las vouă plăcerea de a vă juca cu setările, pentru a vedea cu ochii voștri ce și cum, că nu e greu.

P.S. Pe LG-ul meu folosesc așa: LE Cam,  ProCapture,  Camera F-V5 și Camera 360 Utlimate (despre care am mai vorbit și aici). Aplicațiile acestea oferă (o parte din) controalele fine pentru senzorul foto, cam ca la DSLR-uri. Din motivele tehnice de mai sus, fotografiile nu ies ca pe DSLR ci, cel mult, ca la niște compacte mai vechi.