Oraşul părea părăginit, părăsit şi, pe undeva, mai frumos, la lumina fadă a lunii ce, câteodată, apărea printre norii de un plumburiu străveziu şi neclar şi la lumina caldă, galbenă, a urbanului nocturn. Avusesem chef să mă plimb, să mă dezrobesc, întrucâtva, de mine însumi şi de lumea asta toată al cărei centru era chiar ea. Nu am vrut, însă, să fug de ea şi de amintirea ei, ci am preferat să mă îndepărtez, discret, la pas domol dar hotărât. De prea multe ori mi-am spus că mi-e de ajuns. De prea multe ori m-ai întors din drumul meu şi presimt că mâine o vom lua de la capăt.

Intrasem pe strada mea strecurându-mă pe trotuarul îngust şi uscat dealungul căruia erau parcate maşinile vecinilor şi priveam strada pustie. Îmi plăcea. De multe ori, când mă simt pustiit, admir pustiul, ca şi cum două pustiuri alăturate s-ar anula, sau măcar atenua reciproc. Sau poate că îmi plăcea acest pustiu tocmai pentru că reprezenta vizual ceea ce purtam, cu greutate de plumb, în suflet. În toată liniştea asta, însă, creştea, tot mai mare, mai acută, revolta mea care, ca de obicei, avea să se petreacă în linişte, pe nesimţite. Citisem undeva că doar tăcând poţi să îţi controlezi furia.

Din păcate sublimul interior pe care-l trăiam avea să se termine subit la vederea clădirii galbene, masive şi vechi, cu acoperiş dintr-o ţiglă ciudată, rotundă şi artistică, la a cărei mansardă locuiesc. Mereu mi-a plăcut să locuiesc la mansardă pentru că mă simt mai aproape de stele şi de Divinitate, mai sus decât oraşul în sine, deasupra acţiunii şi lucrurilor. Sună egoist, ştiu, dar mie aşa îmi place.

Am intrat pe poarta veche, vopsită neglijent într-un brun închis şi scârţâind mereu, cu o clanţă mare şi aproape ruginită, veche de când timpul, ce dă în gangul interior. Îmi plăcea felul în care lumina unui bec gălbui lumina frunzele celor doi copaci rahitici ce stăteau sub el. Verdele acela, în mii de nuanţe, cu galben şi negru, îmi dădea energie. Într-un fel, era realitatea supremă, în care oricât de mult ai întoarce o chestiune, mereu vor rămâne feţe, încă, nevăzute ale acesteia.

Se lăsase răcoarea peste oraş şi peste mine, aşa că m-am îndreptat spre uşa din stânga, cu lemnul ei putrezit şi vopseaua verzuie scorojită de vremuri, intrând în scara întunecoasă ce duce spre paradisul meu, căminul meu. Cele câteva becuri chioare dispuse aiurea mi se păreau enervante şi leneşe, apoape inutile. Dacă tot nu fac suficientă lumină atunci, bănuiesc, nu au niciun rol, nicio funcţie.

Scările, dispuse precum laturile unui pătrat, mă aşteptau, murdare, să le urc, cum aş urca o scară către un nivel superior al propriei existenţe. Culmea, n-am găsit niciodată o astfel de scară iar dacă ea, totuşi, există, înseamnă că pe undeva, şi îmi place să sper asta, eu am luat liftul. A doua uşă, pe stânga, la mansardă, stau eu. Aici este, dacă vreţi, micul meu palat, de fapt un apartament modest în care stau cu chirie.

Fiindcă sunt un om cu tabieturi, fără să stau pe gânduri închid uşa după mine, după ce intru, pun cheile pe un dulăpior ce stă fix lângă uşă, alături celelalte lucruri pe care le car mereu după mine. Aprind lumina, mă descalţ, îmi dau jos din haine şi intru în bucătărie să-mi pregătesc o cafea sau un ceai, ceva. Unul dintre motivele pentru care am ales să stau aici este dispunerea mobilierului în bucătărie. Masa şi colţarul sunt fix lângă balcon, de unde îmi place, adeseori, să privesc apusul sau răsăritul. Spaţiul, fiind larg, completa atmosera deschisă a crepusculelor. Şi îmi plăceau şi draperiile, vişinii, ce contrastau destul de violent cu pereţii galbeni, un pic afumaţi, şi cu perdeaua gri, modernă.

În seara asta ceva irecuperabil a murit în mine într-un mod extrem de brutal. Văzând-o în braţele lui am înţeles că roul meu în acest joc stupid este doar de a fi un pictor mediocru, nici suficient de genial nici suficient de ratat pentru ea. Stătea în braţele lui ca prinsă într-un vis, o dulce iluzie, privindu-l cu un anume zâmbet provocator şi cu anume ochi, totul într-un fel în care, am înţeles pe loc, ea nu mă va privi niciodată. Adevărul acesta, oricât de amar, trebuia, în sfârşit, să îl accept. Şi mă luptam cu mine însumi să-l accept, însă micile minciuni, strategic amplasate, din vorbe şi din gesturi, mă trăgeau înapoi cu o tărie ridicolă. Dintre toate adevărurile pe care ajungem să le cunoaştem cel mai tare dor cele pe care le simţim, îmi spuneam.

În seara asta ceva grav s-a întâmplat cu mine. Poate pentru ea era doar o răbufnire emoţională, cum adeseori au câinii când scapă de lanţ, însă pentru mine era precum ultima lopată de pământ aruncată peste un mormânt proaspăt. Sperasem până în ultima clipă că îi pasă de sentimentele mele, pe care le afişam făţiş şi fără menajamente, însă adevărul nu este niciodată ceea ce speri ci ceea ce este dat de dovezi! Iar dovezile contraziceau flagrant tot ceea ce-mi spusese, toate gesturile şi toate speranţele mele. Atunci, într-un anume fel tăios, am dezgropat securea războiului cu mine însumi.

Paradoxal, nu o uram pe ea, ci pe mine şi propia-mi incapacitate de a fi ceea ce aveam nevoie să fiu pentru a fi, cu adevărat, cu ea. Incapacitatea asta nu mi-am iertat-o niciodată. Era ca un fel de act de trădare faţă de mine însumi. Ajunsesem, chiar, să mă urăsc şi pentru faptul că gesturile sale, de o anume tandreţe rară, nu-mi erau destinate mie. Şi nu, nu vorbea gelozia din mine, ci veşnica revoltă faţă de mine însumi. Felul în care îşi ţinea bărbia ridicată, cu ochii întredeschişi şi provocatori, cu buzele unite ce se cereau sărutate chiar în acel moment, jocul mâinilor, trupul însăşi, toate acestea nu-mi aparţineau mie şi asta sporea, mereu, revolta faţă de mine însumi.

Am încercat din nou să pictez, pentru că suferinţa este muza artei, însă nu m-am putut concentra. Depăşisem acel prag critic peste care creativitatea este inhibată. Eram în salonul de lucru iar parţiala operă la care lucram aştepta acum de ceva săptămâni, ca şi cum un adevăr evident ar fi fost orbitor pentru ochii sufletului. Măcar dacă era o lucrare grea, dar nu era. Mi se ceruse, la comandă, să pictez o natură moartă cu nişte gerbere într-o vază dintr-un metal închis, sub formă de clepsidră, alături de o foaie, o piersică,  două pere şi două mărgele albastre. Evident, tenta tabloului era erotică, însă, în răzvrătirea mea, îmi pierdusem capacitatea de a percepe. Încet, încet începeam, parcă, să nu mai simt, lucru care mă deprima şi mai tare, pentru că neavând-o pe ea, nu mai aveam decât arta mea, pe care acum începeam să o pierd.

M-am aşezat pe un fotoliu situat în colţul de lângă geam, mi-am aprins una ditre ultimele ţigări şi am început să privesc afară căutând, cu privirea, un punct de sprijin, ceva care să mă ţină în căderea mea. Câteodată frumosul mă ajută să mai pot, să mai îndur. Raţiunea, însă, îmi spune, adeseori, să cedez şi să merg mai departe. Chiar şi lupta asta dintre raţiune şi pasiune mă obosea şi mă descumpănea. Ca ultimă soluţie am încercat, fără succes, să o sun. Ştiam, îmi va spune să n-a auzit telefonul, din cauza unui motiv credibil. Eu am să pretind că am s-o cred, în realitate ea fiind o fire extrem de individualistă. Când îi este ei bine nu îi mai pasă. Ea spune că nu este aşa, însă faptele o contrazic. Pentru asta, admit, o uram. Poate de vină era haina tinereţii ei, poate lungul şir de eşecuri, poate chiar o anume teamă. Nu-mi păsa. Egoismul ei îmi făcea rău şi pentru asta o uram.

Pentru a-mi regăsi muza, ascunsă probabil într-unul din sertarele cu vopseluri, am deschis dosarul cu scrisori din care, adeseori, îmi trag seva. Cred că orice operă de artă are nevoie de ceva simţăminte autentice în ea pentra a deveni ea însăşi autentică. Din întâmplare, deşi nu cred în coincidenţe, dosarul cu scrisori s-a deschis la una care, pentru mine, avea o semnificaţie specială, ca şi cum un eu din trecut mi-ar fi vorbit:

(Din dosarul cu scrisori.) Povestea noastră tristă se va trece în curând, la fel cum în curând se vor trece şi perele cele dulci de toamnă, se va trece cu fiecare cuvânt care prinde în mine mugur şi floare şi rod acru, otrăvit, se va trece precum o serie de clipe se şterg în amintire, pentru a le face loc altora noi.

Timpul trece, constant şi implacabil, peste tot ceea ce am sădit, tot ceea ce am încercat, cu înfierare, să clădesc, în zadar, în noi. Clipele se scurg la fel de încet ca şi ieri, ca şi acum un an, însă ceasul îmi pare mai nervos, iar ticăitul lui a devenit un ropot violent şi rapid, de parcă timpul însuşi accelerează în mine, ducându-mă spre un capăt infinit.

Nimic din ceea ce este nu mai poate fi dres, nu mai poate fi îndreptat, nu mai poate fi refăcut. Este ca o boală ce creşte în mine şi de care, cât mai grabnic, mă voi trata. Am amânat suficient. Acum, însă, timpul mă împinge spre acţiune. Pentru că ştiu că pot, merit şi vreau mai mult, mult mai mult, mult mai simplu.

În curând, poate chiar mâine, aceste două singurătăţi vor exploda în mii de cristale sărate ce, căzând pe podea, formează o baltă în care eu, însă, nu mă voi mai reflecta. În curând, poate chiar mâine, acest capitol se va fi încheiat, pentru că nu mai am prea multe adăugiri de făcut, din contră, sunt la final, scriind tristele concluzii pe care tu, însă, nu le vei mai afla decât atunci când va fi prea târziu.

Revolta ce-o port în suflet va aţipi, invariabil, chiar mâine în zori. Speram ca aceştia să nu vină niciodată, dar vor veni, ştiu că vor veni, îi simt venind spre mine furibund, la fel cum simt că totul, pădurea, palatul, până şi şanţul cu crocodili, absolut totul se va nărui. Simt cerul cum, de la o vreme, se întunecă, ploaia cade în ropote fierbinţi, parcă strigându-i uitării să mai aştepte, să mai amâne fatidica clipă, simt cum pământul, însuşi, se cutremură încet, slăbind zidurile cetăţii, şi podurile pe care le-a construit împreună. Până şi roşiile din grădină cad, doborâte de tremurul pământului, la pământ, lăsându-se cuprinse de o moarte dureroasă, putregăită.

 

Am aţipit la finalul acestor rânduri, iar somnul mi-a fost greu şi agitat, nereuşind să şteargă niciun strop din eşecul de peste zi, ca şi cum un elev ar fi încercat să şteargă o tablă fără, însă, a uda buretele. Când m-am trezit era, deja, dimineaţă, iar soarele lucea voios pe cer. Asta mă cam înfuria, dându-mi, totuşi, o anume speranţă că poate astăzi îmi va fi mai bine. Cu acea speranţă în suflet am sunat-o să o invit la o cafea, să bem o cafea împreună. Cam în momentul acela, la câteva clipe după ce m-am trezit, ziua mea a devenit rea, fiindcă ea a răspuns ivitaţiei mele în felul următor:
 

– Scuze, nu pot să ies cu tine fiindcă i-am promis lui Radu că ies cu el la o cafea.
– Am înţeles.

Mda, ce puteam să mai zic în afară de nişte reproşuri? Aşa că am preferat să tac gândindu-mă că este, totuşi, o chestie de priorităţi. Deja, însă, agonia devenea insuportabilă. Credeam că eu sunt cel mai important om din viaţa ei. Cât de pueril am fost, ca să mă exprim elegant! Cum rămâne cu promisiunea de a fi lângă mine când am nevoie? Dacă eu sunt atât de important pentru ea, în cuvintele ei, de ce mă pune pe un loc secundar? Clar, trebuia să fac ceva în legătură cu asta. Din eleganţă, am încercat să o fac în aşa fel încât să nu doară. Pentru asta, totuşi, trebuie să fii un om de piatră, iar ea nu mă va vedea niciodată aşa…