Mai aproape de cer

În mine n-a tăcut niciodată vocea rebeliunii și, într-un moment de maximă inspirație, m-am mutat în turla unei biserici. Aveam nevoie de o mișcare neașteptată, de o schimbare majoră, de ceva nou și inedit. Doar era vară, și n-aveam să sufăr de frig.

Așa că mi-am luat un pat anemic, spitalicesc, și l-am demontat pentru a-l putea căra până sus, în vârful turlei. Un pat, o noptieră și două rafturi îmi erau, în fond, de ajuns, pentru că nu mobila în sine era relevantă, ci felul în care era dispusă în camera pătrată a clopotului.

De fapt, am ales clopotnița aceasta tocmai pentru că avea un frumos balcon de jur – împrejur, avea storurile albe, lângă biserică, mai jos de fântâna cu izvor, era o piață și nimic nu-mi otrăvea orizontul. Îmi plăceau umbrele storurilor, vântul care șuiera și, câteodată, câteodată aproape că o simțeam lângă mine, aproape că o vedeam șezând lângă mine pa marginea patului, lângă noptieră, zâmbind în lumina soarelui cald care o lumina precum pe o zeiță, zâmbindu-mi galeș și purtând o albă rochie de in înflorat prin care cu patos îi puteam revedea formele, nurii, zâmbind spunându-mi că sunt prostuț și că ea mă iubește, în timp ce-și aranja părul mângâiat de briză călduță a verii.

Trăind în armonie cu natura, mai aproape de cer, mai aproape de Dumnezeu, undeva deasupra orașului, simțeam că ajung la un fel de echilibru existențial. M-am mutat mai aproape de Dumnezeu și, într-un fel profan, simțeam că eu sunt propriul meu Dumnezeu, numai că atunci când intram în contact cu Divinitatea simțeam că nu intru în contact cu o parte din mine, ci cu ceva mai mult, mult mai mult. Într-un fel foarte ciudat, Dumnezeu era o parte din mine într-o manieră asemănătoare în care și eu eram, profan vorbind, o parte din Dumnezeu.

Or, chestia asta îmi dădea puterea de a fi oricine aveam nevoie să fiu, îmi dădea putere, liniște. Eram întrucâtva complet, dar eram gol. Poate că omul este, inițial, gol, urmând ca dragostea să îl umple, să-l completeze, să-l definitiveze. Eram gol,. căci fără iubirea ei totul era sterp.

Îmi luasem un scaun pescăresc și-l așezasem pe balcon, spre a savura a nu știu câta oară, apusul ce cădea peste acoperișurile caselor de pe un deal. Sau, câteodată, când nu puteam să dorm, când mă trezeam devreme, mutam scaunul în partea opusă, ca să văd răsăritul. De fapt, pentru mine erau importante acest ritualuri, fiindcă-mi dădeau optimismul unei noi zile, unei noi zile în care ea să urce treptele spre vârful turlei, să aibă o floare de mac în părui-i negru, cântând de veselie si spunându-mi  râzând că nu pot fugi de ea, fiindcă ea este frumusețea însăși.

Ea era atât de frumoasă, atât de vie, atât de umană încât m-a silit să mă mut mai aproape de cer, spre a fi cât mai departe de ea. Paradoxal, fiind mai aproape de cer, eram mai aproape și de ea, întrucât ea este îngerul iubirii mele veșnice.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.