Primăvara galbenă

Poate că niciodată n-am fost prea statornic. Sau poate că niciodată nimeni n-a avut de la mine așteptarea aceasta de a fi statornic și, de aceea, drumul este și va fi mereu fratele meu, sufletul meu, Dumnezeul meu.

Și totuși, în vara aceea, pe drumurile acelea care șerpuiau molcom prin frumosul podiș al Dobrogei, statornicia mea era dată nu de drumul pe care-l parcurgeam de unul singur, ci de călătoria pe care o aveam împreună cu ea, atât de liniștitoare și de frumoasă, cu timpul scurgându-se atât de blând și de uniform, încât paradoxul făcea ca statornicia în această stare de bine superior să fie dată întocmai de statornicia cu care ea îmi era alături în clipele acelea fericite.

Îmi amintesc și acum, cu tot felul de gânduri frumoase prelingându-se din memorie precum stropii de rouă pe un fir de grâu, cum ne țineam de mână, cum o atingeam în glumă pe genunchi, într-un fel de complicitate glumeață delicios de savuroasă, și-mi mai amintesc cum floarea soarelui își dansa valsul sub îndrumarea blândă a brizei ce venea sărată dinspre mare, îmi amintesc de liniștea din mașină, de lipsa grabei de a ajunge către nicăieri, îmi amintesc gustul buzelor ei – mai ales după ce gustam câte un pic de ciocolată – și-mi amintesc că universul mi se părea galben.

Nu știu de ce primăvara aceasta târzie îmi părea galbenă, mai ales că de-a lungul drumului toate culturile erau în spectre de verde intens sau crud sau palid. Nu știu de ce, în acele clipe, aveam un fel de momente Don Quijote și-mi venea să alerg spre albele turbine eoliene ce, semețe, vegheau deasupra dealurilor. Îmi venea să le îmbrățișez, nu știu cum, să le giugiulesc și să le drăgălesc și să le supun adorației tehnice a unuia care vede-n ele inteligență, energie și ecologie.

Desigur, savurând priveliștile oferite de unele sate cu alei umbroase – o necesitate în fierbințeala aceea – reveneam iarăși la o stare de galben, pătrunzătoare ca senzația aceea că dragostea este ca un munte care te apasă pe piept fără să te doară fizic, trăiam cu ea într-o serie de zile galbene, plăcute și, precum culoarea galbenă este spre jumătatea spectrului culorilor, așa și noi eram suspendați undeva între rai și iad, mai mult înspre rai, desigur.

Nu țin minte să-mi fi fost foame în acele zile, deși țin minte să-mi fi fost în orice clipă dor de buzele ei – sunt un mare pupăcios – și nu țin minte să mă fi supărat ceva, vreodată, cu adevărat. Oricum, ea a fost acolo să mă scape mereu din ghiarele demonilor supărării ea, îngeraș drăgăstos – cu mine, desigur – și atât de blând – iarăși, cu mine – și poate că nu-mi mai amintesc exact drumul spre nicăieri în zilele acelea de un galben spiritual, dar îmi amintesc perfect cum m-am simțit mergând împreună înspre acolo…

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.