Înainte de toate să lămurim nilşe termeni:

• SIMM – Single In-line Memory Module (procedeul de conectare a dispozitivelor de memorie este singur pe linie).
• DIMM – Dual In-line Memory Module (procedeul de conectare a dispozitivelor de memorie este două pe linie). Spre deosebire de SIMM-uri, DIMM-urile nu au contacte de redundanţă. La SIMM-uri nu era obligatoriu să ai contactele aurite pe ambele părţi, pentru că fiecare pereche însemna un singur lucru. La DIMM-uri, însă, da, pentru că doar în cazuri speciale, la capacităţi mici, se transmite sau cecepţionează acelaşi semnal pe pinii opuşi.
• SDRAM – Synchronous Dynamic Random Access Memory sau SDRAM (nu am uitat că memoria RAM poate fi atât scrisă cât şi citită).

No bun, să trecem la subiect. Aceste module de memorie au apărut din necesitate. Când Intel a scos pe piaţă microporcesoarele Pentium, acestea aveau magistrala de date de 64 de biţi, însă foloseau modulele de memorie de 32 de biţi (SIMM-urile de 72 de pini) ceea ce făcea ca performanţele optime ale microprocesorului să nu poată fi atinse. Pur şi simplu SIMM-urile nu erau suficient de puternice pentru aceste sisteme, aşa că s-a trecut la DIMM-uri.

Solcurile pentru astfel de memorii arată aşa:

Introducerea în soclu era destul de facilă pentru că se poziţiona modulul deasupra soclului, având contactele aurite perpendiculare (nu paralele) pe placa de bază (soclu) şi se împingea de sus în jos, până când clemele prindeau modulul, ca în imaginea următoare:

Prima serie de DIMM-uri folosea cipuri SDRAM (din introducere), adică memorii dinamice sincrone (aici ar fi o întreagă teorie de expus, nu este rolul meu). Aceste memorii funcţionau, în funcţie de tipul constructiv, la următoarele frecvenţe: 66 MHz, 100MHz şi 133 MHz. Aceste frecvenţe erau proiectate să corespundă frecvenţelor de funcţionare ale microprocesorelor Pentium, sau submultiplilor acestora. Spre exemplu cea mai bună performanţă se obţinea din setul: Pentium la 133 MHz cu SDRAM la 133 MHz, însă acelaşi procesor putea folosi şi DIMM-uri de 66 MHz sau de 100 MHz (acesta este un multiplu de 33, ca şi aproximativ 133).

Placa de bază, prin dispozitive specifice, făcea împerecherea. Şi o făcea bine, de aceea au şi fost folosite inclusiv pentru sisteme cu microprocesoare ce ajungeau până înspre 2 GHz  (se foloseau multipli de 66 MHz sau chiar 133 MHz).

Ca şi spaţiu de memorie au fost construite de: 16 MB, 32 MB, 64 MB, 128 MB, 256 MB, 512 MB,  1 GB (sau 1024 MB) şi 2 GB, însă modulele acestea de mare capacitate erau extrem de scumpe şi se foloseau doar la servere foarte mari.

Ca şi curiozitate ţin minte că o dată am vrut să-mi cumpăr, că erau extrem de ieftine. Şi nu am făcut-o, pentru că am amânat. Peste o lună am zis că să-mi cumpăr, însă se scumpiseră cu peste 25% din cauză că o fabrică de prin Asia s-a închis (preţul era prea mic şi nu mai era rentabil pentru ei). Atât de mare era, la un moment dat, cererea.