De trei sute de ani, în pântec port cuțitul de a te dori
Și nu mă pot apleca spre-ați trimite în șoaptă o rugăciune,
Peste el au trecut veacuri de rugină, peste mine dureri
Și, la naiba, nici timpul trecut nu prea mă mai alină.

Sunt legat de tine prin lanțul iubirii codoașe
Și să țip, de aș putea, of, atât de mult aș vrea!
Dar nu pot, chipul tău dintr-un tablou ascuns undeva
Mă face să simt în carne spasmele iubirii ucigașe.

Mi-s ochii schelete prăfuite pe altarul trupului tău
Și te-aș sorbi din priviri cum deșertul își soarbe apa,
Savurând gustul buzelor și cărnii tale dureros de infernale,
De tare, pe alocuri umedă și moale, și-aș muri din nou.

De trei sute de ani îmi mor pentru a-ți trăi,
Doar gândul de-a te avea face din mine moroi,
Știu că ți-e groază și că put a hoit și-a puroi,
Dar voi muri doar când nu m-ai mai putea iubi.