La umbra stejarului bătrân
Un cocostârc tăcea miop
Cu aere de mizantrop
Și peste lume, el, stăpân.

Se-apleacă papura și spicul
De duhul lor omniprezent
Ca mucegaiu-n perganent…
Și ce frumos vorbea bunicul!

De jale, pietrele sar capră,
De dorul lor chinuitor
Babele sar într-un picior
Și jurăminte noi așteaptă.

Vorbea bunicul bolșevic
Cu vâna unui melc mai mic,
Despre dreptate, despre noi
Precum de nodul din altoi.

Iar cocostârcul sta pitit
La ceafa boului smintit
Ce sfaturi bune aducea
De la o mie opt sute și ceva.

Priveam la ei cumva duios
Și îmi venea pe loc să-i cos
La gură și la portofel
Că n-au muncit o zi, defel.

Însă, revenind la pom
Are zâmbetul beton
Și e sărac, și preacinstit
Ca fii-su, neprihănit.

Un fiu ce tace la comandă
Și care latră la cai verzi
Adiță-l cheamă, neam de spiță,
Iar el e Ilici, un bunel.