Îmi venea să mă urc pe pereți, să mă țin cu ghiarele de gresie și de faianță, ajutându-mă de ultimele forțe să nu mă fac de cacao prin oraș, și trăiam niște clipe de groază cum nu le doresc decât celor mai nesimțiți dintre noi.

Ei, dar când să mă simt și eu bine, ca tot omul, o voce feminină enervantă și cicălitoare se auzea în fundal:

– Auzi la el, cică asta e baia femeilor. Eu nu aprind lumina pentru un singur om. Dar curentul cine îl plătește? Auzi la el, să mă întrebe asta! Câtă nesimțire și cât tupeu… Dumnealui nu se gândește și la costuri? Risipă, domnule, risipă…

Nemaisuportând-o, i-am spus:

– Mai tăceți și lăsați-mă să-mi fac treaba pentru care am venit aici!
– Ce? Mai tăceți? Dar cum vorbești?
– Cu Dumneavoastră, desigur, Mai tăceți este forma politicoasă de la… dar mai bine nu!
– Mai tăceți, auzi! Câtă nesimțire! Eu sunt o femeie serioasă, cu patru copii de vârsta dumitale, cum îmi vorbești așa?

Mda, asta se întâmplă când femeia de serviciu se crede manager la un veceu public și când s-a iritat la întrebarea mea:

– OK, dar aceasta nu este toaleta femeilor?

P.S. Să nu credeți că nu m-am prins că nu mai avea dânsa chef să spele pe jos…