Dulăul acesta vagabond și bolnav m-a mușcat!
I-am simțit dinții dureroși până-n coloană,
N-oi fi eu mai de soi, dar de sânge și noroi
Cum să spun, să fiu clar? Îmi e teamă!

N-a lătrat, ci a pândit nesimțit undeva
Și și-a zis că de o îmbucătură tot o prinde.
Ce e drept, sunt cam gras, potaia n-avea merinde…
De-l plesneam peste bot, vreun ONG pro-dulăi mă belea.

Prinzând curaj, mai apoi, alți fioroși dulăi
Au venit din carnea-mi grasă să se înfrupte nesătui…
Nu știu cum, m-a salvat un vecin cu un par
După care am leșinat și… n-am habar.

Doar atât le doresc ălora de-și țin câinii pe-afară:
Să-i lovească norocul și să meargă în Africa
În safari, sau de pe oriunde altundeva,
Și să-i muște un animal dintr-o specie… neliterară.

P.S. Din fericire, aceste versuri sunt fictive.