Știu un câine fără buci, care latră în neștire
Și mârâie cu nesimțire, când mâncarea i-o aduci.

La-nceput a fost cățel, frumușel și plin de el
Dar s-a înecat c-un os, de la un stăpân zelos
Care, osul de i-a aruncat, era mânjit bine cu
… nu mai știu nici eu, acu!

Orișice s-ar spune, însă, îl cuprinse un dor amar
Și din cățeluș de soi, devenise chiar dulău
Fioros și dur cu toți, deși nu purta chiloți.

Și, mânat de-al său amar, începuse a lătra
Zi și noapte, pe oricine, fiindcă știe el mai bine,
Însă dorul ce-l purta, în suflet greu îl apăsa,
Iar pe măsură ce crescu, devenise tot mai clar
Visul lui era, de-ați ști, să se facă gazetar.

Dar visul nu i s-e împlini, și-acum latră la copii.