Cu nonşalanţă şi candoare

Te plimbi în visul meu seară de seară,

Şi îmi zâmbeşti şi te comporţi

De parcă soarele ar răsări întâia oară.

Bună Draghe,

Am privit monitorul gol timp de câteva ore, încercând să-mi adun cuvintele, precum un vas lăsat afară strânge apa de ploaie. Realizez că ceea ce pot scrie este sec pentru că ale mele cuvinte nu pot conţine minunea ce mi-ai sădit-o în suflet. Pur şi simplu este prea mare, prea frumoasă şi, mai mult decât atât, mereu vie.

Realizez că trebuie să ai o anume sclipire de geniu ca să aduni fărâmele unui asemenea suflet, să le iei de pe jos, să te uiţi la fiecare bucăţică în parte, să mă priveşti în ochi, să îmi zâmbeşti şi, cu precizia unui chirurg, să pui la loc fiecare piesă, ca şi cum, prin cea mai mare minune a cerului, ai fi ştiut toată povestea mea, dincolo de gesturi, cuvinte, norme şi ezitări, ca într-un mare puzzle.

Dacă sufletul meu ar fi fost o tufă de trandafiri, tu ai ştiut să tai acele ramuri bătrâne, vechi şi înţepătoare pentru ca în locul lor alte ramuri să se dezvolte, mai frumoase, cu flori mai parfumate, transformând-o într-o tufă care să însemne ceva cu adevărat frumos.

Mâna ta a fost sigură, iubirea ta a fost sinceră, tu, toată, erai de o minunăţie excepţională, dincolo de puterea mea de descriere, doar eu nu eram sigur pe mine. Pentru că, privind prin prisma eu-ului de atunci, nu îndrăzneam să sper că ceea ce se întâmplă este real, deşi am ştiut din prima clipă că tu eşti ceea ce am căutat mereu.

Pur şi simplu ştiam, fără întrebări, scrupule, scuze  sau ezitări. Ştiam ce simt, ştiam ce simţi, dar nu ştiam dacă este real sau doar o fantasmă menită să îmi ia minţile. Ce prost am fost! Mi-am pierdut minţile, oricum. Şi deşi nu ştiam dacă este doar o iluzie sau nu, luptam pentru asta cu fiecare părticică din fiinţa mea.

Iar fiecare părticică din fiinţa mea a tremurat la atingerea ta prietenoasă, deschisă, iubitoare, fiecare şoaptă a ta genera în mine ecouri din ce în ce mai intense, îmbrăţişarea ta devenea mereu mai frumoasă, mai liniştitoare astfel că…

Problema mea a fost că te iubeam prea mult, iar tu mă iubeai exact cum aveam nevoie, ceea ce, pe vremea aceea, mi se părea absolut imposibil, absolut ireal. Nu se putea ca eu să obţin, în mod natural şi firesc, ceea ce merit, ceea ce-mi doresc.

Nu am decât două regrete. Pe primul îl ştii. Pe al doilea nu-l ştii, dar îl intuieşti. Aveam un demon în mine, pe vremea aceea, un demon care mă măcinase prea mult şi prea greu, ale cărui ramificaţii încă le mai simt şi astăzi şi, deşi doare, pot să trec mai departe, cu atât mai mult cu cât unul dintre minionii acelui demon încă îmi mai intersectează viaţa. Aveam în mine un demon care-mi furase acele părţi din mine de care aveai atâta nevoie iar eu, practic, nu ţi-am putut oferi esenţialul, deşi ţi-am oferit totul meu.

Tu, în genialitatea ta, ai pus mâna în sufletul meu, l-ai luat pe demon de păr, l-ai certat, l-ai scos afară şi l-ai aruncat, sterilizând rana cu un sărut. Şi apoi încă unul. Şi încă unul. Până ne-am contopit în cea mai sinceră, cea mai firească şi cea mai bună lacrimă, cel mai tremurând suspin, cea mai mare linişte sufletească, dincolo de micile drame pe care le trăiam amândoi, laolaltă şi separat.

Devenisem un fel de suspin viu, ca şi când tot ce a trecut ar fi fost doar un vis, ca şi cum aş fi iubit pentru prima dată, iar tu mă iubeai cu o anume iubire înţeleaptă, pe care doar de curând am ajuns să o înţeleg şi să o apreciez la adevărata ei valoare. De fapt iubeam în felul unic pe care-l are un om când iubeşte şi este iubit la rândul lui pentru întâia dată. Paradoxal, nu eram copii, din contră.

Am certitudinea că m-ai iubit enorm, pentru că dincolo de toate frustrările şi supărările tale, mi-ai oferit mie totul. Totul. Totul. Totul!

Dincolo de toate aparenţele nu te caut în femeile pe care le întâlnesc. Ştiu că nu te voi găsi. Pentru că ai fost, eşti şi vei rămâne mereu unică. De fapt, pentru mine, vei fi mereu unica, cea care a şters praful din suflet şi i-a redat luciul pe care eu însumi îl credeam pierdut. Vei rămâne mereu unică, mereu unica, cea care mi-a dăruit totul fără să îmi ceară explicaţii, justificări şi, cel mai important, fără iluzii.

Tu mi-ai oferit mereu certitudini! Certitudinea că mă iubeşti, că ai face totul pentru mine şi chiar şi certitudinea că mă ierţi dacă nu te pot iubi aşa cum ai nevoie, ceea ce a fost şi cazul, spre cel mai mare regret al meu.

Vezi tu? Această certitudine pe care ai sădit-o în mine este ceva unic, ceva de netăgăduit şi când ne-am despărţit nu a durut deloc, nu pentru că nu te-aş fi iubit, ci pentru că nefiind capabil să te iubesc aşa cum ai avut nevoie am acceptat că este cazul că te las să-mi scapi printre degete. A fost doar singurul mijloc prin care îţi puteam întoarce dăruirea minunată şi nemărginită.

Ţi-am şi spus, dacă îţi aminteşti, într-o Sâmbătă caldă de vară, că dacă nu poţi fi fericită alături de mine accept oricând că trebuie să fii fericită alături de altcineva. Nu pot fi capabil de mai multă dăruire şi altruism decât atât. Şi sper să fii fericită alături de acel altcineva, pentru că altfel toate rugăminţile mele cereşti au fost în van. Da, mă rugam pentru tine, cum o făceam şi pentru mine şi cei câţiva apropiaţi. Personal, nu cred că mă rugam în van, pentru că sunt un om bun şi ştiu că dacă eu nu sunt răsplătit pentru aceasta atunci cei din jur ar putea fi, cea ce, într-un anume fel altruist, îmi este de ajuns.

Nu regret nicio clipă din ceea ce am trăit, din ceea ce am făcut, nu regret absolut nimic, nici măcar cei doi ani şi jumătate în care am aşteptat să revii în viaţa mea. Şi, cumva, ai sădit în mine certitudinea că ai să revii, pe care astăzi nu îndrăznesc să o mai am. Dar atunci certitudinea aceea a devenit concretul cel mai frumos, cel mai intens, a devenit absolut. Ştiu că nu aveam cum să mă ridic mai sus decât acest ultim cer! Ştiu!

Atât de minunată ai fost încât în mai puţin de câteva clipe m-ai ridicat din hăul în care mă aflam spre cerul cel mai înalt. Nu vedeam stelele dacă nu erai tu, nu vedeam esenţialul, nu vedeam cea mai blândă şi mai caldă lumină care să mă înconjoare când eu trăiam în cea mai mare linişte interioară, cea mai blândă şi cea mai liniştitoare. Pur şi simplu mă aduceai în punctul în care murmurul şi freamătul intern se opreau. Timpul înceta să se scurgă, răul şi binele încetau să existe iar noi formam un fel de lume minusculă, dar atât de frumoasă în tăcerea ei încât nu mă mai recunoşteam. Şi nu mă mai recunoşteam pentru că, pentru prima dată, eu am devenit noi, iar noi am devenit totul.

Erau de ajuns lucrurile simple, care se contopesc uneori cu banalul, de genul unui sărut sau al unei îmbrăţişări, pentru ca eu să mă contopesc din nou, să mă transform din nou precum lutul este transformat de nişte mâini dibace, pentru a ajunge la fericirea mea absolută. Şi mă aduceai acolo foarte des, ca şi cum eu mă înecam în mine iar tu mă scoteai la aer.

De aceea îţi voi fi veşnic recunoscător. De aceea voi vorbi întotdeauna despre tine la modul superlativ absolut şi, deşi ştiu că nimeni, absolut nimeni, nu poate înţelege, nu percepe exact ce simt pentru tine, ştiu că nu este relevant pentru că oricum acesta a fost, este şi va fi micul mare secret al nostru. Iar eu te port în mine la loc de cinste, în partea cea mai caldă şi comodă a sufletului, unde nu a stat niciodată nimeni, absolut nimeni.

Mai ţii minte? Stăteam în picioare. Mă ţineai în braţe, respiraţia mea era tăiată, tu râdeai şi-mi spuneai să nu uit să respir şi mă priveai cu ochii tăi calzi, având vocea ta cea mai blândă, mai deschisă şi mai înţelegătoare. Aveai privirea aceea drăgălaşă ca şi cum ai privi cel mai drăguţ animăluţ din lume iar zâmbetul tău se topea în ochii mei, prelingându-se peste toate vechile răni şi vindecându-le. Nimeni nu mi-a mai zâmbit aşa vreodată, nici înainte, nici după. Eu mi-am luat mâna dreaptă din talia ta, am pus-o în dreptul inimii, am apăsat-o şi am strâns pumnul. Tu te uitai în ochii mei şi aşteptai să vezi ce se întâmplă. Tremurând de emoţie, am luat pumnul, l-am lipit de inima ta, l-am apăsat atent şi l-am desfăcut, spunând: "Nu pot să-ţi promit că am să te iubesc mereu, dar pot să-ţi promit că am să te privesc mereu cu aceiaşi ochi". Mai ţii minte?

Ai zâmbit. Ţi se părea într-un fel pueril. Dar nu era, era o certitudine. Probabil singura certitudine pe care ţi-am putut-o vreodată oferi. Te-am iubit mult. Prezentul nu contează. Sper că eşti fericită  măcar pe jumătate pe cât m-ai făcut pe mine, îngerul meu voluptuos din toate punctele de vedere.

Îţi mulţumesc pentru absolut tot, deşi ştiu că nu pot reda în cuvinte recunoştinţa ce veşnic ţi-o port. Sper că, la fel asemeni multor altor lucruri, ai să o intuieşti.

La mulţi ani!

P.S. E ciudat, încă îţi mai ştiu CNP-ul, pe care l-am învăţat la acel concert Direcţia 5.

DL (n. H)