Catren bolnav de dor
Cuvintele îmi dor gura cu tăcerea lor nebună Iar tâmpla-mi arde arsă de-al tău aspru dor Ce-mi tremură mâna ce scrie cu acest fior. Iubito, noi vedea-vom de iubire într-o lună!
Cuvintele îmi dor gura cu tăcerea lor nebună Iar tâmpla-mi arde arsă de-al tău aspru dor Ce-mi tremură mâna ce scrie cu acest fior. Iubito, noi vedea-vom de iubire într-o lună!
Când le-ai spus ultima dată celor dragi că îi iubești? Eventualele adăugiri sunt binevenite, desigur. Eu, fără a mă lăuda, mă dau doar un exemplu, o fac des. Deci?
Am coborât prea ades scările raiului Și totuși, parcă înger tu mi-ai fost Oferindu-mi în viață un anume rost, Ferindu-mă de de durerile iadului.
Beția frunzelor moarte de toamnă târzie Mă poartă spre niște brațe ce dor de dor Precum o chemare ancestrală, precum un fior Care sădește în iubirea-mi sfântă o erezie.
Cuvintele mi se poticnesc în gât Stăvilite de emoția cea brută Ce vrea doar gura să ți-o sărute. Și iarăși cuvântul îmi rămâne mut.
Magia buzelor tale-mi sădește un suspin, Și-n noaptea ce lungă Și-al naibii de rece Te cheamă pe tine iubito, puțin. Mi-e versul cel dulce plin de noroi Că-n suflet port idila cea grea C-aș vrea mereu să fii a mea. Și-aș vrea să fim doar amândoi.
Mâinile mele tremură frânte la atingerea ta De parcă zborul însuși ar deveni greu De dorul pe care îl port în mine mereu, De parcă e făcută din vină dragostea mea.
Ți-aș șterge noaptea, nisipul și marea Din ochii-ți blânzi de-ți va fi vrerea Și-n inimă eu ți-aș sădi minuni o mie, Dacă doar ai fi a mea pentru veșnicie.
Cuvintele-mi nu pot să-ți cearnă din privirea drăgăstoasă dorul Și să-ți crească-n inimă din iarnă Lacrima, pasiunea și fiorul.
Într-o tardivă iubire fără de-nceput în mine bat Două inimi, ce clipă de clipă, urcă spre infinit Precum o rugă fierbinte ce spre cer s-a-nălțat. Această iubire care este, totuși, fără de sfârșit.
© 2007 - 2011 - Robin Molnar
Designed and Developed by Skat Design