Trebuia să fie ceea ce aș fi crezut că va fi dar, evident, n-a fost să fie. Cum povesteam cu soră-mea la telefon că am ajuns în gara din Alba Iulia, trenul s-a oprit și m-am trezit într-o gară pe care nicidecum n-o recunoșteam.

Întrebând în dreapta și în stânga, am aflat că, de fapt, eram în gara din Deva, reședița județului Hunedoara. Pfuai, să n-o recunosc. Era un jeg în gara aia, ceva de nedescris. Asta, pe lângă hoardele de câini intergalactici, ce-i rupeau carnea de pe ei pentru o frâmă de mâncare. Parcă mă trezisem dintr-o dată într-un piesaj suprarealist, o capcană a unui univers paralel.

În acest peisaj derizoriu, am putut număra vreo zece oameni ai străzii. Unul chiar avea culcușul trist fix sub gemul compartimenului meu. Iar eu m uitam în jur și parcă nu-mi venea a crede. Se spune că oamenii care mor de cancer au un miros specific. Poate pentru că se descompun mai repede, nu știu. Dar senzația asta de descompunere accelerată am avut-o și în gară.

Unde am trecut pe-acolo acum o lună și mi se părea OK, acum era ceva mistuitor, ca un fel de jale, nu știu, ca o apăsare, ceva obositor, în tot acest peisaj. Și nu, parcă nu-mi venea a crede. Eram, sincer vă spun, uluit. Mă uitam la un cățel care-și lingea atent pulpa inferioară din dreapta, unde avea o rană deschisă, o urmă vie a unei lupte pentru o fărâmă de covrig, sau ce-o fi primit.

Mă uitam uluit în jur. Oamenii erau absenți, ca niște roboți, ca niște piloți automați ce știau doar că trebuie să pelce din punctul A în punctul B. Mă itam uluit în jur și priveam debusolat acest peisaj de oameni absenți și câini triști. Nu înțelegeam unde a dispărut mândria de altă dată a acestei gări, odinioară destul de OK.

Sub geamul meu doi oameni ai străzii, un el și o ea, povesteau despre câinii lor. Ea avea o cățea. El avea un număr nedeterminat de câini. Iar câinii lor, cățele, au fost bătuți de o cățea mai in putere. S-a lăsat, evident, cu sânge, shcelălăituri și jale. Natura și-a făcut și de această dată datoria. Oamenii și câinii, uneori indistinctibili, triau într-o simbioză perfectă. Aveam să observ asta când i-am oferit covrigii  mei (de-ăia buni, de lângă gara din Cluj) domnului fără adpost. Și m-a impresionat. A luat un covrig, l-a rupt în bucăți și l-a împărțit cu câinii lui. Întâi au mâncat ei, apoi el.

Nu prea vezi așa ceva la iubitorii de animale, mă gândeam. Ăia care fac gura mare că să nu-i eutanasiem. Eram stupefiat. Câinii ăștia din gară erau morți pe interior (da, cred că și animalele au suflet), iar o moarte fizică nu le-arfi adus nimic nou. Oamenii și câinii erau înfometați, triști și debsolați, nemaiștiind încotro să o apuce pentru o fărâmă de speranță. Practic, mă gândeam, nu făceam decât să privesc niște carcase goale pe interior care încă se mai târau în apusul umed, ca mânate de o vrajă căreia îi spunem generic viață.

Dar câinii și oamenii erau goi. Iar gara, fără a fi pustie, nu mai avea în ea suflete. Avea doar carne, metal și orar de funcționare.