Îmi povesteşte un prieten o fază. Într-un club, un prieten de-al său se dă la o bunăciune din aia cu spume, blondă, ochii albaştri, sânii mari, buze cărnoase, înăltuţă şi subţirică, etc. Ştiţi genul, ăla pe vare n-o să-l prind eu niciodată (hmm, să nu exagerez, totuşi!). Deci era bună.

Cei doi se sărută intens, atingeri, mângâieri, chestii. Apoi pleacă împreună. No, amu să vedeţi horror:

– Eu plec în partea stângă, spre Mărăşti (cartier) că mâine vine mamaie pe la mine să-mi aducă mâncare, spune bunăciunea, cu un puternic accent de Botoşani sau ce-o fi fost.

La care tipul îi dă cu flit! Că el a luat-o din club să vorbească despre contemporaneitatea abstracţiilor lui Picasso (Pablo îi spuneau prietenii) şi despre variile laitmotive din operele lui Paler şi nu a luat-o ca să… o rezolve!

– Bă, mă întrebam, cât de bou trebuie să fii? Păi când te-ai uitat la ea, n-ai văzut ce îi? Ai luat-o ca să te măriţi cu ea (este foarte inspirat să o agăţi pe una printr-un club şi să speri că veţi fi împreună toată viaţa!) sau ca să vă simţiţi bine împreună în noaptea respectivă?

Evident, şi-a dat şi tipul respectiv seama că a comis-o grav de tot şi a spus (doar el a povestit faza):

– Nu-mi plăcea accentul ei!

– Bă, dar pretenţios eşti! (Ne gândim noi, restul!)

Suntem o specie interesantă!