Această poveste are două verssiuni. Una scurtă iar alta lungă şi greţoasă (dar cu final romantic). Versiunea scurtă: la blogmeet au venit: Denisa, VisUrât, Ovidiu, Dan, Lucian, Florin, Dragoş şi Alex. Am spus bancuri, ne-am cunoscut, etc. Atmosfera a fost prietenoasă, deschisă, etc, numai bună pentru o chindie. A fost frumos. Am să mai merg! Asta a fost versiunea scurtă. Versiunea lungă şi parţial gre’oasă acum urmează şi n-o recomand tuturor cititorilor.

Astăzi am fost la primul blogmeet hunedorean. Pentru a vă descrie ziua de azi trebuie să încep cu dimineaţa (veţi vedea că tot ce scriu are legătură). De dimineaţă m-am trezit greu, pe la ora 10. Am băut o cafea şi am fumat o ţigară. Pe la 10,30 am mers să iau un sac de mortar (schimbăm faianţa în baie). Cred că este evident cât de mult m-am înviorat, mai ales că stăm la ;ase şi nu merge liftul. Îmi termin treba programată pentru dimineaţă şi plec prin oraş să văd cu ce ajung la Deva. Era ora 12,30. Am găsit un maxi-taxi care pleacă la ora 13,30. Ok, îmi iau bilet şi plec până la BT să-mi plătesc, prin ATM, telefonul care trebuia plătit până 10 Decembrie, doar că uitasem complet. Mai merg şi la o farmacie să-mi aiu nişte plasturi pentru o tăietură destul de urâtă (şi foarte dureroasă, că e până în carne) pe care o am la mână.

Mă întorc înapoi, trec pe la un WC public (am să pun o poză într-un articol următor) şi apoi merg la maşină. Mai bat un cui şi mă aşez la locul meu. Mă apuc să ascult liniştit muzică şi nimic nu mă deranja. Fix la ora 13,30 pleacă maxi-taxi-ul din staţie. Eu ascultam muzică în continuare. La fel, nimic nu mă deranja.

Trecem de Haţeg şi, în timp ce eram în toiul unei reverii frumoase, o doamnă mă bate pe umăr şi-mi spune să-i dau o pungă de la ea din plasă. Great! Nici n-apuc să-i întind bine punga că deja începe să borască, aşa, mai timid. Şi mie mi se face rău pe maşină, ocazional, de acea m-am învăţat să nu mănânc nimic când plec la drum. De data asta a fost în zadar. Făcuse aia un miros de vomă în maşină de mă lua cu ameţeli. Eu încercam să ascult în continuare muzică, dar baba aia pe la vreo 60 de ani scotea din ea mai tare decât poate rockul meu să cânte…

Când eram în Simeria deja nici şoferul nu mai suporta. Scotea aia din ea ceva de groază, cu răgete şi oftat, nu alta. Şi în timp ce aia împroşca pe-acolo io mă întrebam ca prostul: „băi, dacă ştie că-i e rău pe mişină la ce dreq a mai mâncat atât?”. Mă ia cu greaţă numai când mă gândesc sau când vă scriu rândurile astea. Umpluse o pungă de vreo 500 ml.

Femeia asta le avea pe toate: vomita, plângea şi ofta! Vreau să spun că toţi din maşină eram oripilaţi! Nu pot să vă descriu! Pe la ora 14,45 intrăm în Deva. Aia începe şi mai rău! Vomita plângând (nu mă întrebaţi cum a reuşit că io nu puteam privi, îmi ajungeau sunetele şi duhoarea din maşină. La un moment dat chiar am crezut că o să o punem de-o măgăreaţă şi că începem toţi pasagerii să borâm, în cor!

N-aş vrea să fiu greţos şi să vă povestesc că ea mâncase banane, iaurt, covrigi cu ananas, salam şi pateu. Şi probabil şi alte cele…

Ne apropiam de centrul Devei. Asta nu se mai oprea din borât! Mie mi se uscaseră buzele de greaţă. Nici nu mai ştiam cum dracului să respir! Dacă respiram pe nas simţeam mirosul ăla oribil. Dacă respiram pe gură simţeam o parte din gustul amestecului ăla criminal. Vă spun sincer că îmi venea să-i zic la şofer să oprească şi să merg naibii pe jos! Numai că io nu prea ştiu Deva, că altfel, jur, mergeam pe jos, chit că mergeam 1 oră!

La un moment dat tanti erupe şi mai rău (ştiu că pare incredibil)! Fata de lângă ea (săraca, cred că a rămas şocată) era cu faţa înverzită efectiv lipită de geam şi tăcea ca morcovul între dovleci! În faţa mea era un tip, pe la vreo 70 de ani, tot cu faţa lipită de geam. Îl vedeam cum se schimonoseşte, având aceeaşi dilemă ca şi mine!

La un moment dat femeia îi spune şoferului, printre gemete şi borâturi, să oprească încet. A oprit şoferul de la vreo 40 Km/h în 200 de metri, că nu vroia nici el să rişte. Baba, plângând, se jura că nu a stropit deloc în maşină şi coboară, dar mă roagă să o ajut la bagaje. O ajut! În momentele alea făceam orice pentru babă, numai să coboare naibii din maşină! Să nu vă spun că bagajele erau lipicioase. Noroc că am avut un stoc de batistuţe de hârtie la mine…

Ea coboară şi face 2 paşi. Fix în momentul ăla începe să borască în faţa mea, cu spume nu altceva! Deja mă luase cu Parkinson de greaţă şi tremuram ca piftia. Eram terminat! Mă sui frumos în maşină şi plecăm. Când mă uit mai bine pe scaunul unde stătuse femeia văd nişte urme de lichid. Cred că făcuse şi pipi pe ea. Groaznic! După vreo 200 de metri îmi spune şoferul pe unde să merg ca să ajung la Primărie şi opreşte ca să pot să cobor. Mă lăsase în faţă la Deva Mall (o clădire cu o arhitectură cel puţin neinspirată).

Recunoscusem strada, fiindcă văzusem în depărtare, pe dreapta, clădirea gării. Trec strada şi mai merg un pic, trăgând cu sete din ţigară. Ajung la un sens giratoriu şi-l sun pe VisUrât care-mi spune că şi ei ajung la sensul giratoriu şi că ei sunt cu maşina. Îl văd pe el pe scaunul din dreapta şi pe Denisa în spate. Am dedus, corect, că domnul de la volan este Ovidiu, tatăl ei. Trag oamenii maşina pe dreapta să urc şi eu (drăguţ din partea lor) şi mai mergem 100 de metri. De acolo am mers 50 de metri pe jos până la barul unde urma să ne întâlnim.

În faţa barului ne aşteptau Dragoş şi Alex. Întrăm în bar, ne dezechipăm, unim vreo 3 mese şi, normal, mergem să comandăm. Mai apoi au venit şi Lucian, Florin şi Dan. Şi ne punem să povestim tot felul de minuni. Aş putea spune că s-a vorbit despre interactivitatea în Web 2.0, despre online marketing şi alte cele. Dar aş minţi. S-au spus bancuri şi s-au depănat amintiri. Evident, la o bere (adulţii) sau suc (mă rog, cafea, alte cele, minorii).

Primul care a plecat a fost Florin (e cam timid fetelor, dar e băiat bun). Apoi au plecat şi Dragoş şi Alex (şi ei sunt băieţi buni)  şi am rămas noi, babalâcii (băieţi excepţionali + Denisa, evident, o doamnă). Pe la ora 18,30 plecăm şi noi. Pe mine m-au dus Ovidiu, Denisa şi VisUrât până la gară, pentru că şi VisUrât trebuia să-şi ia un bilet de tren.

Îmi iau bilet, îi salut pe oameni şi merg pe peron. Întreb la informaţii care este numerotarea vagoanelor la tren. Bine, ştiu că logic este: începând de la locomotivă. Dar în cazul CFR logica nu coincide întotdeauna cu a mea. Tipul de la ghişeul de bilete mi-a spus: vagonul 4 locul 54. OK. Am uitat complet, de aia este şi scris pe bilet, pentru hăbăuci ca mine. Tipul de la informaţii mi-a spus: este o săgeată albastră cu un singur vagon. Trebuie doar să vă aşezaţi pe locul Dvs.

Simplu! Teoretic. Anunţă tanti aia trenul, prin staţia audio a gării. Şi nu zic ce mârţoagă de tren era. Era o garnitură de cea mai naşpa calitate care trebuia casată de pe vremea lui îngropatul… În fine, folosesc logica mea şi număr vagoanele. Mă urc bine (am o logică destul de bună). Cum mergeam eu pe culoar numai ce văd o zână cu un tataie, care îşi căutau locurile.

Ghinion! Io aveam loc fix în hăul cel mai întunecat din tot trenul. Nu aveam lumină deloc în compartiment. Din totalitatea compartimentelor din trenul ăla cu vreo 6 – 7 vagoane, fix în ăsta am nimerit loc… Zâna şi bunicul său s-au pus în compartimentul alăturat.

Să vă zic despre zână: blondă, ochi căprui, 1,85, picioare extrem de lungi, vreo 22 de ani, pantofi cu toc roşii, o geacă groasă roşie, un tricou (sau body) roz, o bluziţă groasă albă (dar scurtă, cam cu o palmă deasupra buricului ei suplu) ,blugi închişi la culoare şi un zâmbet de m-a dat pe spate. În fine, erau ceva discuţii pe culoar, pretext numai bun să mă bag şi eu în seamă. Normal, mă bag şi eu în seamă.

În fine, se termină discuţa şi zâna intră în compartiment. La naiba, moşneagul era destul de agil la minte şi nu mergea să mă duc la ei cu:

– Ştiţi, la mine în compartiment este prea întuneric. N-aş putea să stau şi eu aici, cu Dvs., să nu stau singur ca huhurezul?

Singur şi neconsolat, stau de nebun în întuneric şi ascult muzică. Mai ies din când în când pe culoar să mă mai răcoresc (a fost cald şi bine în tren), dar zâna nu ieşea. Făceam nişte spume la gură, de ciudă, mai ceva ca un lup turbat. La un moment dat ies eu din compartimet şi mă hlizesc de-a dreptul la ei în compartiment (în general sunt un tip mult mai discret). Zâna se hlizea şi ea la mine, cu gura căscată… Dar nu ieşea din compartiment de nicio culoare! Lucra ceva pe laptop, dar nu ieşea! Damn! Mă bag în compartimentul meu supărat foc şi pară. N-am mai ieşit nici eu pe culoar.

Înainte de Petroşani îmi strâng şi eu catrafusele şi ies pe culoar. Şi acolo era zâna. Stau vreo 3 minute şi mă uit în gol pe geam. Evident, mă uit şi la ea. Ea se uita tot aşa pierdută pe geam, io mă uitam cum cureaua de la geanta laptop-ului IBM (un ThinkPad) trece printre sânii ei. Ba chiar am scos şi aparatul foto şi mă făceam că reglez ceva la el, că poate – poate prind să-i fac o poză. Dar nici ea nu era tocmai naivă aşa că se uita fix la mine, deci n-aveam cum să-i fac o poză fără să ştie.  Momente penibile, ştiu. La un moment dat nu mai ştiu cum mă bag io în seamă cu ea (nu ţin minte fazele astea că-mi vin spontan) şi văd că merge treaba.

Şi îmi povesteşte că e la Medicină în Timişoara, în anul trei, că a venit în week-end la Petroşani împreună cu bunicul ei, că este fată cuminte şi alte de-astea. Aşa frumoasă era că mă dureau ochii atunci când zâmbea şi n-o mai puteam privi în ochi. Şi zâmbea, într-un fel atât de natural încât îmi creştea tensiunea. Cu greu mă abţineam să nu oftez… Avea o voce atât de naturală, de calmă, caldă, deschisă şi jucăuşă încât parcă o şi auzeam, în imaginaţia mea, şoptindu-mi vorbe de amor… Pur şi simplu parcă radia când povesteam despre tot felul de nimicuri. Radia, se fofila (în sensul bun al cuvântului)…Era extrem de frumoasă, fără aere de divă şi fără fiţe… Puţine românce sunt aşa… Frumuseţea ei era conformă cu toate standardele în vigoare! Ba chiar le depăşea cu mult! Era mai frumoasă decât majoritatea viselor mele cele mai frumoase.

Din păcate ajungem în gară la Petroşani. Ea coboară din vagon, îi aşteaptă ceva rude, etc. Se chinuia să tragă după ea ceva geantă. M-am gândit s-o ajut, dar m-am abţinut. Ceva pervers din mine îmi spunea:

– Fraiere, şi aşa ştie că eşti în limbă după ea. N-are rost să fii atât de evident!

Plec şi mai neconsolat şi intru într-un taxi. Şi până m-am foit să-mi iau ţigări (ca să am mărunţi şi să-i plătsc la om cursa) au trecut vreo 2 minute. Şi mă bag în maşină. Şi zâna trece prin dreptul meu, îmi zâmbeşte şi îmi face cu mâna… Me: tragic fail! I’m a moron!

Later edit: adăugiri în blogroll.