Pe prima cred că v-am mai povestit-o, nu sunt sigur. Era în plan să v-o povestesc, oricum.

1. Ieșisem cu colegii de la muncă la o bere. Mă rog, stau aproape, ieșirea nu era fix după program, ci ușor decalată, așa că am luat un taxi să mă ducă până la Restaurantul Tokyo, într-o zonă complet necunoscută mie. Tipul, primind o altă comandă, tot prin zonă, trage undeva pe dreapta și-mi spune: – Ca să nu ocolim, urcați pe aici și ajungeți. Eram într-o intersecție în stea. M-a lăsat pe latura greșită, așa că am urcat o pantă destul de virilă, ca Berilă, de m-am plictisit, într-o zonă și mai necunoscută mie, după care i-am sunat pe colegi că habar n-am pe unde sunt, seara încheindu-se cu o glorioasă febră musculară, de parcă alergasem la maraton.
2. Aseară. M-am dus să mă întâlnesc cu Octavian. M-am urcat în primul taxi și i-am zis unde. Și, să vedeți fază, copilul ăla era cam plictisit și-și omora monotonia conducând ca cizma, între benzi, haotic și neatent, de am mers cu spatele încordat tot drumul – doar stăteam pe locul mortului! – astfel încât, pe la jumătatea serii, eram deșelat, chinuit de junghiuri pe la spate și cu capsa pusă.

   Amu, eu conduc regulamentar ca o fată mare, nu-i niciun secret. Nu mi-e neapărat frică nici de viteză, nici de moarte (de iad nici atât!), ci pur și simplu este o chestie de confort. Este mai confortabil să mergi regulamentar, nu te bâțâi, nu te fâțâi. Ceea ce explică de ce omul era așa de nervos: dacă merge doar neregulamentar, de unde confort, deci plăcere în exercitarea profesiei?

3. Pe de altă parte, seara a fost răzbunată de Gheruță, tot c-un taximetrist, care era extrem de cătrănit că era 2-1 la pauză la meciul din Grecia. Cum omul avea nevie să-și verse năduful, cum eu n-aveam chef de trăncănit, de nervi și cum draga de Gheruță este la fel de dusă ca și mine: – (Naționala noastră, n.r.) Merită să piardă, că aleargă ca niște domnișoare. Mie mi-ar fi și rușine să alerg așa. Să ne bată ăia, că numai momâi avem în echipă. Microbistul, în schimb, îmi dădea coate-coate, își dădea ochii peste cap și eram ferm convins că va face dreapta într-un stâlp, ca să-și curme chinul. Și Gheruța tot nu-i dădea pace și numai mi-l faulta verbal pe om și aș minți să spun că nu-mi plăcea…

Zi-le de dulce, dragoste!