De ce să nu interzicem vânătoarea cu totul?
De ce să ucidem animale care-și văd de treabă în mediul lor natural? De ce plăcerea câtorva mii de oameni vine cu prețul plătit de averea naturală a nouăsprezece milioane de oameni?
De ce drepturile vânătorilor la sânge sunt mai importante decât dreptul la viață al vietăților? De ce un grup de oameni are mai multe drepturi decât toată natura la un loc?
De ce există dreptul la distrugerea faunei? De ce nu avem, de exemplu, și dreptul piromanilor de a distruge flora, fauna și proprietățile private? De ce a strica este tolerabil sau, mai groaznic, un motiv de mândrie?
De ce vânătoarea să nu fie excepția, iar nu regula? De ce în loc să ucidem urșii, când sunt prea mulți, nu-i putem reloca? Și de ce nu i-am putea reloca și-n alte țări, dacă la noi nu mai încap?
Pentru că nu se vrea. Pentru că securiștii, neputând vâna oameni, vânează altceva.
Nu, serios, de ce să nu interzicem vânătoarea cu totul?
Cu puţină vreme în urmă, un vânător care nu se numea Nautilus a întrebat cam aşa:
„Să zicem că toţi vânătorii ar fi de acord să nu se mai vâneze nimic, niciodată – cu condiţia ca absolut toate pagubele înregistrate (animalele domestice prădate de carnivorele mari, semănăturile distruse de porcii mistreţi şi ciori etc) să fie plătite de către ONGişti şi alte creaturi ce acum fac gălăgie. Câtă lume ar fi de acord cu asta?”
Ca în bancul cu cei doi lupi, mă bufneşte râsul când unii iau din propriul lor medicament şi li se face greaţă.
:)) Omul, cât trăiește, învață. Și mai gustă și din propriile pastile, că deh.
Uite, statul plătește pagubele făcute de animalele sălbatice, deci cineva plătește. 20,000 de euro în 2015, că atât au zis vânătorii.