Am văzut-o azi. Eram cu un prieten şi avea treabă cu ea. În timp ce el trage maşina în dreptul ei, ea vorbea la telefon. Eu o scanez în voie şi, Doamne, îmi plăcea ce văd. Am rămas mut, mă pierdusem.

Fiind aproape de portiera mea, nu am putut-o privi decât de la genunchi în sus. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost o chestie drăguţă. Pe coapse avea două dungi date de dezvoltarea musculară, ca un fel de parapeţi ce mărginesc drumul spre paradis (şi aici nu mă refer la genunchi).

Avea o rochie scurtă pe ea, de culoare crem, dintr-un  material rezistent, cu nasturi maro şi multe buzunare. Ea vorbea în continuare la telefon aşa că îmi întorc capul să văd mai mult. Şi văd. Formele aproape perfecte erau bine ascunse privirii de rochia asta, dar ochiul cunoscător le vede dincolo de ceea ce poartă. Nu avea burtică (bine, eram în stadiul în care şi dacă avea putea să fac abstracţie absolută de ea) iar sânii erau de-a dreptul vulcanici, voluptuoşi, compleţi. Absoluţi.

A terminat convorbirea şi s-a aplecat. Cu chipul drăguţ, brăzdat de un anume fel de zâmbet, a început să vorbească cu prietenul meu cu o voce rară care trăda graba şi vocea ei parcă năştea în mine ecouri turbate ale unor şoapte intense, tremurânde, arse şi cu respiraţia sacadată, de genul "Oh, da… da…". Vă daţi seama că eram distrus. Plus că dincolo de aiureala ei întrezăream o anume fermitate tipic feminină.

Părul ei avea o culoare ciudată, între blond şi şaten, fără a fi vopsit iar atitudinea ei era şi ea interesantă. Bine, ştia că sunt două hiene bătrâne în maşină (prietenul meu şi cu mine) şi a ştiut să se comporte exemplar, ţinând cont că ieri şi-a luat rochia de mireasă…

Apoi a plecat şi noi îi priveam jocul rochiei scurte (3 – 4 centimetri sub fese) pe fund, în timp ce fugea la birou. Şi pentru câteva clipe o tăcere absolută s-a lăsat în maşină. Îmi pare rău că nu i-am văzut ochii şi gleznele.