Într-o seară caniculară de început de august, ieșind de la muncă, într-un loc cu un dubitabil vad comercial, mergând spre casă, am văzut un om cum vindea lubeniță. Desigur, nu era nimic excepțional în asta, mai puțin locul, omul vânzându-și marfa într-o zonă mai de grabă de birouri lucru ce, la o adică, este un pic ciudat, la prima vedere.

Un vânzător discret, într-o zonă mai de grabă de birouri. Suprarealist? Sau genial?

Omul se juca pe telefon, în așteptarea clienților

Fiindu-mi deosebit de cald și deosebit de sete din cauza arșiței dogoritoare de afară, m-am apropiat de el și de marfă, pentru a-mi lua o lubeniță:

– E copt pepenele verde?
– Da.
– Sigur?
– Da.
– Dacă nu e copt, să știi că umblu cu blesteme.
– E copt și, dacă vă place, mâine veniți și vă mai luați unul, îmi spune pe un ton ușor jucăuș, ușor tupeist tipic doar oltenilor și imposibil de reprodus de alte nații.
– Bine, zic zâmbind familiar.

În timpul ăsta, Cristinel, căci așa îl cheamă, ia lubenița și o pune pe cântarul electronic ce afișează prețul: 9,30 lei.

– Nouă lei cincizeci, îmi spune cu acel savuros ușor tupeu pitoresc, tipic comercianților olteni.
– [Mă pufnește râsul.] Cum? Dumneavoastră îl scumpiți?
– Bine. Nouă lei.
– Ce-i corect e corect, îi spun, oferindu-i suma de nouă lei cincizeci.

Și plec.

Lubeniță, pepene verde și cum i s-o mai zice. Nu e din belșug

Ajuns acasă, pepenele verde, lubenița, bunătatea aia mare și grea era coaptă. Un pic am băgat cuțitul în ea, că aproape s-a desfăcut singură vreo cincisprezece centimetri. Mi-a plăcut. Aseară am luat alta, tot de la el:

– Aaa, ați revenit, deci a fost bună lubenița.
– Da. Dar azi aș vrea unul galben.
– [Se uită în jur, nu prea mai avea dect rămășițe. Pe fundul unei lăzi, totuși, găsește unul mic dar OK pe care mi-l dă.] E din partea firmei, firmă serioasă.
– OK, atunci vreau și unul verde. [S-a subînțeles că nu pe gratis.] La fel, mai mic, că eu am frigierul mic (am mințit, îl am destul de mare, dar n-am spațiu în el și am preferat să nu dau raportul).

Omul care aduce pepenii

Îl ia, îl cântărim, îl plătesc:

– Auzi, tu ești oltean?
– Da.
– De unde?
– Dăbuleni, îmi spune cumva timid, ezitând.
– Nu cred.
– …
– Pe bune?
– Da. Vă arăt buletinul.

Și mi-l arată.

Buletin de Dăbuleni - să văd și să nu cred, Tomă necredincios ce m-a făcut daraga mea mamă

Asta este, probabil o fi singurul vânzător din Dăbuleni, autentic. Bine, nu știu lubenița pe care o vindea de unde este, personal o prefer pe cea lunguiață de Timișoara. Da, prefer un alt soi acesteia rotunde ce s-a împământenit în consumul urban. Oricum, pe stiva de lubeniță nu scria nicăieri “Lubeniță de Dăbuleni” și, dacă nu vedeam la om pe buletin, nu știam că Dăbuleni este oraș și nu comună.

Ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost interacțiunea cu acest om. Avea ceva pitoresc în comportament și nu știu a descrie exact ce și cum. Cert este că n-avea replici și autonomisme tipice orășenilor. Cumva, aborda fiecare client ca și cum ar fi fost o fată mare la pețit și, clar, n-avea cum să dea greș.

În fine, nu vreau să-i fac o odă omului, că nu e cazul, dar într-o mare de oameni urbanizați, interacțiunea spontană cu oameni ușor diferiți este benefică. Ambelor părți, cred eu.

P.S. Îl găsiți aici.

P.P.S. Ce ți-e și cu karma asta. Ajuns în fața ușii, las plasa jos și deschid cu yala. Când să ridic plasa, aceasta s-a desfăcut pe fund. De tot. Dacă nu o lăsam atunci jos, fix atunci, făceam numai lubeniță pe scară. Am avut, iarăși, noroc.