Când voi crește mare, mi-ar plăcea să fiu Vlad Petreanu. Recent, gheruța mea mi-a spus că semăn un pic, la stilul de a scrie, cu dumnealui. Și vă mărturisesc faptul că mi-ar plăcea foarte mult ca ea să se  vadă – draga mea! – prin ochii mei așa cum și mie, probabil, mi-ar plăcea să mă văd prin ochii ei. Dar să revin.

Poate dacă n-aș mai face mici golănii pe net, de genul acesta, sau acesta, sau acesta, poate că aș putea, cumva, spera, că într-o bună și iluminată intelectual zi voi ajunge măcar la înălțimea tenișilor furnicii ce se ridică la glezna acestui om pe care-l admir atât de mult!

După ce gheruța mea drăgăstoasă mi-a spus cele de mai sus, m-am gândit un pic la acest aspect și am ajuns la concluzia că cel care stă în calea înfloririi mele sunt chiar eu. Și asta dintr-un motiv patologic, organic, funcțional: se pare  că eu am un „grief cycle” diferit de dumnealui. Sau, mă rog, la mine manifestarea* este diferită.

Să luăm cazul cu Jurnalul, de exemplu. N-am crezut că-l găsesc, l-am găsit, l-am văzut și mi-am pierdut mințile. Eram tulbure în clipele acelea, eram profund înnomolit în noroiul pe care aceștia l-au aruncat. Și m-am manifestat după cum s-a văzut.

Există și un fel de circumstanțe atenuante, în cazul meu:

– Ce puteam să le spun unor astfel de oameni? Ce fel de dojană morală le-aș fi putut face unor neobrăzați? Ce fel de verticalitate le-aș fi putut induce unor nevertebrate?

Desigur, admit sunt un golan pentru că am acționat golănește cu ei: dacă ei au fost nesimțiți, eu le-am fost jegos, dacă ei țipă minciuni, eu le dau șuturi în fund, măcar să îi doară. Dacă am de-a face cu niște golani, acționez golănește, este un raționament ce mie mi se pare normal.

Să ne imaginăm următorul scenariu:

Feynman, Einstein sau Turing își văd de treabă în laborator, ca niște tocilari ce sunt. Și să zicem că eu aș fi un laborant sau un golănaș ratat. Nu geniu, nu dobitoc, între.

Și stau tocilarii ăștia în laborator și discută despre viziunea lui Hermann Oberth despre lansarea unor nave spațiale în spațiu. Vai, dar cum stau ei așa, la o integrală, ceva, iaca vine Hans de la SS și, după ce le sparge tabla, după ce le rupe cărțile și foile și ce alte documente mai aveau, vine la mine să-i fiu martor cum că tocilarii i-au insultat autoritatea.

Păi să nu-i sparg fața?

De asta n-o să fiu niciodată atât de elegant precum domnul Petreanu. Dumnealui i-ar fi spus o povață sau o ironie sau chiar i-ar fi aplicat vreo sudalmă intelectuală subtilă de s-ar fi prins de-abia după trei săptămâni. Dar eu n-am răbdare și îmi pare rău pentru asta.

Tu, dragă cititor, dintre reperele morale sau intelectuale față de care te raportezi, pe cine ai alege să-ți fie muză în drumul spre auto-devenire**?

* Pe de altă parte, dacă nu-mi manifest revolta, mi se otrăvește sufletul.

** Am folosit expresia aceasta în locul încetățenitei „auto-desăvârșiri” întrucât paradoxul desăvârșirii este că aceasta nu se desăvârșește cu adevărat niciodată.

P.S. Domnule Vlad, să mă iertați dacă am acționat golănește și lipsit de tact. Mai învăț. Încerc.