"Tremura în braţele mele ca ultima frunză a unui copac muribund."

Am invitat-o la dans, spunându-i că, de fapt, încă nu ştiu să dansez tango, că sunt ultra-începător. Mi-a zâmbit. În îmbrăţişarea noastră era toată doar un zâmbet. Şi, no, dacă nu ştiam încă să dansez, măcar am fost simpatic. Am glumit, am râs. ne-am simţit bine.

Îi simţeam fiecare muşchi, fiecare fibră, fiecare gest, de parcă tangoul ar fi apogeul sincerităţii umane. Iar ea zâmbea, îmi zâmbea şi mă privea cu aceeaşi ochi cu care numai ea mă mai privea. Şi după ficare dans mâna ei stătea ferm lipită de a mea, într-a mea. Şi eram pur şi simplu doi oameni cu o pasiune comună.

Îmi plăcea că, având experienţă, intuia perfect fiecare mişcare a mea, mereu pregătită să se lase condusă de mine orinude, oriunde m-aş fi dus. Iar monstrul acesta, tangoul, sădea în gesturi, în mişcări şi în simţiri acea pasiune nebună pe care nimic nu o poate stăvili. În dansul nostru simplu, rudimentar aş spune, pasiunea era mereu la doar câţiva centimetri de suprafaţă, de ceea ce se vedea, ca un vulcan mereu gata să erupă. Iar ea tremura în braţele mele ca ultima frunză a unui copac muribund… (Începutul de la Sin City.)