Varianta mea

1. Intro

Dragelor, dragilor, la cererea voastră am postat acest blog. Conţine versiunea mea a foii de boală moca pe care am primit-o de la pisica mea. Aceasta îi partea a doua, prima parte fiind Despre concediu, post-ul de mai dinainte!

Se făcea că…

… era o săptămână banală, că oricare altă. Eram la Universitatea din Petroşani, la Facultatea de Inginerie Mecanică şi Electrică, secţia Automatică. Acest lucru are relevanța, veţi înţelege de ce.

Se făcea eram în semestrul 2, în anul patru. Deoarece eram băiat silitor, profesorii mă luaseră în vizor. De aceea mă pregăteam, dar nu mă cocosham, pentru un seminar IEEE (Institute of Electrical and Electronics Engineers, Inc.) numit AQTR (Automation, Quality&Testing, Robotics), la Cluj Napoca. În speţă e vorba de roboţi, instalaţii automatizate, invenții, deh, lucruri inteligente!

2. Soarta

Soarta, ghinionul sau pisica neagră a făcut ca, într-o seară de miercuri, banală, ca oricare alta, să… Dar n-am început bine.

Se făcea, că pe bune nu prea era , că eu citeam nişte documentaţii în limba engleză, studiam, analizam şi tot soiul de alte activităţi sportive şi efectiv uitasem să mă bărbieresc. Urât nu eram, Doamne fereşte de cine mă privea! Noroc că ies din casă mai mult seara. Ghinion că strada îi luminată!

Deci, uitasem să mă bărbieresc şi, să vedeţi poznă, ce-mi trece mie prin cap? Nu un glonţ de 7.62mm cum ar zice unii, dar tot p-acolo. Iaca, îmi zic, pe la 23.30 mă bărbieresc. Zis şi amânat, că doar de când face un bărbat un lucru din prima? Trece timpul.

Şi mă bărbieresc. Deh, amu eram stresat şi trebuia să mă tratez, aşa că mă pun şi mai continui un pic o misiune de la Fallout BoS, respectiv să îi iau pe unii la kill că nimic nu-i mai liniştitor că un măcel în miez de noapte, nu de alta, dar aşa, de vise plăcute. Amu, zis şi executat.

În fine, mă bag în pat. Îmi fac rugăciunea şi că de obicei Guti – Guti mă lătra. Asta mă cam enervează, că dacă eu mă rog şi ea lătră nu mă pot concentra. Parcă ştie că nu-mi place dar tot o face, diavoliţă mică (eu, din câte ştiu pisicile n-au fost luate pe Arca lui Noe)! Mă pun să mă culc.

Mâţa, ca de obicei, la mine în braţe, cu capul şi cu lăbuţele la mine pe bicepsul stâng. Toarce. Mi-e lene. Îşi lasă labuța jos. Mă înţeapă! Chilipir, nici măcar nu m-a durut!

Dimineaţa observ că mi s-a înroşit un pic zona. Ăsta îi exemplul clasic în care, din dificultatea de a accepta adevărul, ne minţim că îi altceva şi că nu-i grav!

3. Dă-mi Doamne minte, că poate o folosesc

Pun mâna şi nu mă doare! Îi OK, zic eu, m-am iritat de la cum m-am bărbierit. Aveam obrazul fîn, curat ca o pădure din care se fură copaci, numai cioturi!

Şi zilele trec, una, două, trei, patru. Era deja Duminică. Văd că parcă totuşi e ceva. Să fiu preventiv, îmi zic, ar trebui să mă dau cu ceva. Dar cu ce? Că în afară nu era nici o rană, nimic! Doctorul din mine îmi zice că ar fi bună o alifie cu antibiotice ceva. Şi cuplez! Auzisem de o alifie super bună care conţine antibiotice! Asta este, îmi zic eu! Mă duc să îmi iau! Mă duc la veterinarul unde îmi sterilizasem pisica şi-i zic ce-mi trebuie. Deh, nu chiar aşa, i-am zis că îmi trebuie la ţară, la Hateg, să-i duc la unchiu-mio! În fine, îl traduc, mi-o vinde!

Merg acasă să mă tratez. Ca de obicei, înainte de orice citesc prospectul. Cică îi pentru vaci, pentru a fi unse pe uger în caz de nu ştiu ce infecţie. Cică nu-i pentru uz uman! Detalii, mi-am zis. Dacă îi bună pentru țâța vacii sigur îi bună şi pentru faţa mea! Auzi, nu-i pentru uz uman! Nu-i nimic, lasă că o folosesc pentru animalul din mine. Ce se poate întâmpla, că doar îi cu antibiotice?

4. Cauză – Efect – Consecință

Trece ziua. Nici o ameliorare. Luni. Nici o ameliorare. Marţi. Mă duc la medicul de familie. Mă vede! Râde! Cred că sunt singurul lui pacient care i-a urat vreodată spor la treabă! Mă consultă. Îi povestesc. Râde. Notează acolo ceva, nu pe fişă, altundeva, dar nu văd ce, ce nu-mi bate farul. Îi arăt flaconul. Citeşte. Se uită la mine ca la un animal domesticit de om, ţinut prin curte, rudă cu alea din pictura celebră a lui Tonița: Carul cu boi!. Se uită la mine cruciş. Parcă îi ceva suprareal ce se întâmplă. Mă întreabă dacă chiar m-am dat cu alifia. Eu, mândru: bineînţeles, ce s-ar fi putut întâmpla. El, oarecum stupefiat, îmi scrie un bilet de trimitere. Mă duc la Policlinică. Stau la coadă. Vine medicul. Întru. Mă consultă. A schimbat două perechi de ochelari. Ba mai mult, mă pune în faţă la ceva lupă mare. Se uită! Mătănii! Îi povestesc! Cruci, chestii! Se mai uită la mine vreo cinci minute! Deja începuse să transpire rău de tot. Mă palpează pe mandibuloi, că deja, ca dimensiuni, se triplase. Mă întreabă dacă mă doare! Deloc, îi zic eu! Ăsta, perplex! Cum mă, nu te doare? Deloc! Mă mai palpează că nu-i vine a crede că nu mă doare! În sfârşit, nu ştiu cum m-a apăsat, dar€™ m-a durut un pic. Îi spun. Ăsta perplex. Amu nu trebuia să doară!

Se aşează la birou! Îmi zice: Îmi pare rău, tre să te internez! Eu perplex! Ce? Pentru ce? Că nici măcar nu mă doare! Ia repede telefonua€™ şi sună la el la secţie! Să pregătească un pat că au clienţi s, când ajung să mi se facă un set complet de analize! Închide. Eu, viteaz că Bulă prin bancuri, zic: Oooo, îmi pare rău, domnule doctor, dar io nu pot să mă internez. Am o sesiune de comunicări ştiinţifice la Cluj, în două zile. Nu mă doare! Am treabă! Asta, terminat psihic! Cum, refuzi internarea? Da, zic eu! Bine, zice el Scrie aici: Refuz internarea. Eu scriu asta. Pun şi semnul exclamării la sfârşit, să se vadă ca-s om hotărât! El tace! D-alea nu cred că mai păţise el prea des. Îl întreb dacă nu e ceva tratament ambulatoriu. El mă întreabă ce antibiotice iau! Îi zic. El îmi zice să iau doza maximă. Ok, o iau, zic eu. Dau să ies. El îmi zice doar atât: Ne vedem joi!

A doua zi nici o ameliorare. A treia zi mă trezesc cu o falcă în cer şi cu altă-n piept. Aşa mi se dezvoltase mandibula. Dacă jucăm în filmul€™ Fălci devenea din horror în triller. Mă uit la mine şi nu mă recunosc. Aşa pocit eram pe partea stângă că, pfuai, capul meu nu mai avea axă de simetrie. Parcă-mi remodelase cineva faţa şi mai avea piese în plus.

Recunosc că eu, dacă mă vedeam pe stradă, mă apuca greaţa. Ziceai că am, Doamne fereşte, cine ştie ce malformaţie gravă. Dau să iau micul dejun. Ăha, cum să nu! Nu mai puteam să deschid gura mai deloc. Bun, beau o cafea. Bag o ţigară dar trag fumul printre dinţi, că altfel nu pot. Dau să mă spăl pe dinţi. Falca mea avea, însă, altă părere. Parcă-şi dezvoltase o voinţă proprie. Bine, zic eu. Ori eu, ori ea! Merg la doctor. Cabinetul pustiu! Io, asistenta şi doctorul. Mă aştepta. Biletul de trimitere era deja scris. Avea şi data pe el. Eu perplex. Medicul: – Amu te internezi? – N-am de ales, zic. – Şi sesiunea? zice el… Eu şi mai perplex… Ăştia vorbesc între ei, mă gândesc. – Asta este, zic. – Bine, zice el. Ai tot ce îţi trebuie la tine: haine, periuţă de dinţi, săpun? – Am domnule doctor, zic eu. -OK, îmi zise, du-te repede la Policlinică, altfel poate nu-l mai prinzi!

5. Trecerea

Ies în stradă şi mă îndrept spre Policlinică. Lumea se uită la mine ca para la guguştiuc. Guri căscate, chestii! Deşi era aglomerat pe stradă, parcă în faţa mea vreo zece metri se făcuse cărare. Aşa mult mă respecta lumea încât se dădea din faţa mea. Încep să râd. Aş fi vrut să-mi fac un tricou roşu pe care să scriu cu albastru: Nu-i contagioasă, dar se ia! Aş fi vrut să le văd reacţia atunci! Ajung la Policlinică! Deja mă luase cu frisoane. Întru în Policlinică. Lume multă! Caut cabinetul. Evident, nu-l găsesc. Mă plimb pe acolo. Întreb o asistentă. Mă duce ea, să fie sigură că nu scap! Lumea se uită la mine de parcă aştepta să zic: Take me to your leader! Mă uit la ei, toţi privesc acum în altă parte, amu îs ocupaţi!

Stau în faţa biroului. Aştept. Sun un prieten. Vine. Acum nu-mi mai e chiar aşa nasol. Facem glume proaste legate de aspectul meu, lumea se uită la noi. Deja mă striga lumea “fălți”. Mi se fâlfâie. Mă doare-n paişpe ca pe şoarece-n siloz. Amu că eram acolo urma să mă tratez, să mă fac bine.

Trece o oră! Lumea se ţinea deoparte de noi. Probabil se întreba dacă muşc! Le-aş fi răspuns: Numai noaptea!. Vine medicul. Îi obosit, tocmai ce fusese în operaţie. Mă vede! Zice: – Ce, deja îi joi? – Da, îi zic. El: – Te internezi, amu? – Da să trăiţi! – Bine, zice el. Şi biletul? – Aici. Şi i-l dau. Râde. Ia telefonul. Sună medicul meu de familie să-i confirme că am sosit! Uite, mă gândesc eu, aşa băiat simpatic îs că ăştia mă şi păzesc.

Merg la Biroul de internări, la Spital. Stau la coadă. Lumea: n-aveau ăia dioptrii la ochelari cât aveam eu mandibula! Mă vede doamna de acolo şi zice către ceilalţi, uitându-se la mine: – Domnul are prioritate! Eu zâmbesc! Ea întoarce capul grabită! Îi dau actele. Nu se mai uită la mine. Drept îi că era bătrână şi supraponderală. N-o condamn. N-aş fi vrut să facă vreun atac de cord sau ceva.

Merg să mă schimb. Dau hainele şi tot la tovarăşul meu, el pleacă. Eu urc în salon. Mă conduce o fostă colegă din generală. M-a recunoscut după faţă, că ea era în dreapta mea în lift. Când mă întorc tresare. Mă duce repede în salon.

6. Houston, we have a problem!

Aleg un pat, lângă geam. Mă aşez. Dau să mă întind. O asistentă drăguţă, de-o vârstă cu mine, vine cu nişte foi. Le citesc. Mi se par OK. Semnez. În secunda doi îmi zice: – Aşează-te pe burtă. Eu: -De ce? Ea: – Tre să facem o injecţie. Eu: – Facem. Ea: – O să doară. Eu, erou ca Bruce Willis, zic: – Facem tot ce trebuie, nu contează că doare, sau nu! Stăteam aşezat pe burtă iar ea, după vreo două secunde, văzând că nu m-am prins: – Injecţia se face în fund! – Aaaaaa, zic eu. Şi mă execut. Amu sincer să fiu, injecţia aia a durut un pic. Dar parcă nu mă deranja. Mă gândeam că putea fi şi mai rău. Mă gândeam că îmi vede aşa o fată drăguţă fundul meu ăla sexy, dci tot era bine. Nici nu mi-am dat seamă când s-a terminat injecţia. Urmează instrucţiunile: sacul galben cu semnul de biohazard îi pentru deşeuri medicale. Celălalt e pentru restul de deşeuri. Amu tre doar să aştept.

7. Să-mi pice fața…

Se face ora 16. Vine medicul, asistenta şefă şi celelalte asistente. Medicul dă instrucţiuni, fetele notează! Pe mine mă lasă la urmă! Se uită medicul la mine. Tremură! Iară se uită! Se minunează. Îi grav rău! Iese din salon în fugă! Ciudat, mă gândesc eu! Aştept. Fetele erau perplexe. Medicul vine înapoi. Are un aparat foto în mână. Mă întreabă dacă poate să îmi facă nişte poze. Desigur, îi zic eu. Mă prind că îi grav. Îi zic: – De exemplu pozitiv cu siguranţă nu pot servi, aşa că mă mulţumesc să fiu măcar ăla negativ. Îmi face două poze. Mă palpează un pic!

Să-mi pice faţa nu alta, la propriu. Nu mă durea aproape deloc. Colegii din salon erau îngroziţi! Mă uitam la unul. Parcă îl durea pe el şi pe mine nu. Mă palpează în continuare cu grijă. Tresare! Asistenta şefă, pe fază, sare repede cu bandaje de bumbac. Multe. Apă oxigenată, repede, zise medicul. Amu tremură de-a binelea. Mă uit mai bine: îmi pică faţa. La propriu. Io, cât îs de descreierat şi de poet, mă gândesc la o poezie: Vezuviul de pe faţa mea/ Ce erupea, ce erupea! Râd! Medicul mai face două poze. Mă întreabă dacă mă doare. Îi zic că nu, cu faţa şiroind a zeamă… Parcă mă dezintegram. Fetele şi în ziua de azi mă ţin minte! Medicul îmi zice: – E foarte grav, îmi zice. Mâine trebuie să te operăm. Să nu mănânci dimineaţă. – OK, îi răspund.

Face medicul şi cu restul personalului conferinţă pe tema “€œBinike, Binike, cu cap de ridiche”. Pleacă. Socializez cu restul colegilor. Discutăm. Trece ziua!

8. Dosarele XYZ

Se face vineri dimineaţa. E ora nouă. Nu mâncasem nimic. De obicei nu mănânc până la ora 12, dar acum, parcă de-a dreq mă luase aşa o foame! De obicei nu văd bine (o poveste mai veche, tot din vina mea), dar parcă acum vedeam cu efecte de Photoshop de foame. Rabd. Vine medicul. Ne consultă. Iese. Peste 5 minute se întoarce înapoi, val vârtej! – Tu vii cu mine! Aoleo mâncaţi-aş ce thriller mă luase. Uitasem şi cum mă cheamă. Tremuram ca piftia-n frigider.

Întru în sala de operaţie numărul doi. Număr impar, îmi zic în glumă. Poartă noroc! În sală erau câţiva oameni.

O domnişoară drăguţă foc îmi zice să îmi dau bluza jos. O dau jos dar mă gândesc: În grota ta sau în grota mea? şi zâmbesc. Se prinde. Mă aşez pe masă. Ea mă prinde de cap într-un fel foarte atent. Chiar mi-a plăcut! Îi zic: – Aş fi vrut să ne întâlnim în circumstanţe mai bune! Ea zâmbeşte. Medicul râde de-a binelea. Aprinde luminile. Asistenta, văzând că sunt unul din ăia glumetzi îmi zice: – Asta e prima mea operaţie! – Şi a mea, îi răspund! Se schimbă la faţă. Îmi zice: – Poi şi de ce nu mi-ai spus? – Bună întrebare, îi răspund. Medicul îi zice ei, se pare că era anestezistă: – A făcut testul de Xilină. Îi OK. – Bine, zice ea.

Amu doctorul îi zice anestezistei reţeta magică să mă adoarmă. Mai ştiu doar atât: O parte Xilină, trei părţi nu ştiu ce! O altă asistentă îmi pune perfuziile. Două. Una la fiecare mână. Eu, cum mă ştiţi, tot glumeţ: – Ce bine, acum îs stereo! Toată lumea râde. Medicul îmi zice că trebuie să aşteptăm, că nu îi gata totul.

Mânca-ţi-aş, se îngroaşă gluma. La un moment dat vine un tehnician şi-i explică la anestezistă cum funcţionează aparatul de respirat. Să înnebunesc nu alta. Ţin minte, în mare, ce i-a zis: Dacă merge aşa, ai aici valva asta, cu mai tare şi mai încet. Dacă nu merge pe automat, pui pe manual, de aici şi de aici.

Super, nu mergea pe automat. Amu eram chiar asortat: io, cu faţa umflată eram la capătul buteliei de oxigen! Tres interesant!

Amu totul îi gata. Anestezista îmi pune masca de oxigen şi-mi zice: – Vezi că acum îţi fac anestezia. O să doară. – Nu contează, zic eu. Şi o face, în partea dreaptă, că avea unde. Şi simt aşa o senzaţie interesantă: vizual ar fi cam cum ai privi o foaie de hârtie arzând. Partea albă o simţi, partea arsă nu! Şi senzaţia îmi ajunge în zona pieptului!

9. Vai, vai, vai ce durere…

Şi mă trezesc. Eram altundeva. Perdele albastre. Aha, eram la Reanimare. Bun, trăiesc, îmi zic.

Au! Au! Au! Of, băga-mi-aş! Rău mai doare! Ridic mâna. Nimic. Aud voci! Nimic! Îs două femei, vorbesc de ceva telenovelă! Fir-ar să fie de telenovelă, io bolunzesc aici de durere. Ţin mâna stânga ridicată vreo douăzeci de minute, fac semne, nu prea puteam vorbi, de la anestezie. Aud paşi. Sunt paşi grei, hotărâţi. – Alo, zic eu, care eşti mă, băga-mi-aş? Paşii vin spre mine! Mă uit. Prin păienjenişul ochilor văd un tip. Mai tânăr ca mine, pe undeva cunoscut. El se uită la mine speriat. Se aştepta să-l pocnesc. Mă abţin! îi zic: – Frate, adu-mi ceva că mă doare de înnebunesc! El mă întreabă: – Şi de ce n-ai spus aşa? Io văd că mă ia la mişto și îi zic: – Cui? Că ţaţele stau şi freacă menta. De douăzeci de minute aştept! Asta: – Aoleu, îi mult. Acuma vin.

O altă voce distrusă se aude din dreapta mea, patul vecin, tot bărbat: – Frate, adă-mi şi mie ceva, că mor aicea. În câteva secunde tipul îi face la colegul într-ale fericirii injecţia. Io deja ardeam de durere. Mă luase brusc, când m-am trezit. Dar amu era deja chiar cronic de persistentă. Recunosc, mă treceau lacrimile la ochiul drept. Aşa tare mă durea de parcă mi-ar fi crescut un testicul în fund şi io călăream sau, mai rău, călcăm pe el. Era o durere continuă. Dură. Era felul de durere care te face să înjuri numai aducându-ţi aminte. Am mai făcut eu boroboaţe dea-lungul timpului. Şi au durut. Dar durerea asta era toate-ntr-una.

Ajunge lângă mine: vreau să-i zic vreo două, dar n-apuc. Îmi face injecţia. Instantaneu mi-a trecut.

Tăcere. Peste vreo oră, colegul mă întreabă pentru ce-s acolo. Îi zic. Îl întreb şi eu. Povestim. Înjurăm. Vorbim de-a dreptul porcos. Râdem, de la anestezic. Ţaţele comentează că să tăcem, că vorbim urât. Atunci ni se urcase durerea la cap. La amândoi. Şi începem să le băgam, să le scoatem, iar să le băgăm. Tot tacâmul. Ele întreabă că de ce le vorbim aşa. Noi le spunem că de ce ne-or lăsat să înnebunim de durere. Vedem că astea au mintea odihnită, le luăm şi mai tare, cu rude, morţi, sfinţi, tot tacâmul. Aşa vreo douăzeci de minute. Vine medicul. Nu-l văd, da-l aud. Îi ştiu vocea. Babele încep să se vaite la doctor, la care doctorul, sec: – Înseamnă că-şi revine bine.  Astea perplexe. Ne consultă pe amândoi. Mă pune să mişc mâinile, picioarele, să mă uit la degete, tot tacâmul Îi OK.

Râdeam ca boii cu țâțe ce eram. Râdeam rau. Tare. Mult! Râdeam de isprăvile noastre.

Tipul cu anestezia vine iarăşi peste încă vreo oră. Mă întreabă dacă mă mai doare. Recunosc, aşa de mult îmi plăcea starea aia de beatitudine, de graţie grosolană, încât, într-un abces de sinceritate, râzând, i-am zis: – Frate, nu ştiu ce mi-ai dat, dar mai dă-mi! Râde. Nu-mi mai dă. Râdem şi noi. Încă vreo două ore. E timpul să mergem în saloane. Colegul era dus cu targa. Eu, într-un cărucior. Puteam să merg, dar n-aveam voie. Stau. Sunt dus. La uşa salonului fac ţuşti din caruț, tuleo în pat. Aia era şocată ce viteză aveam pe mine. Colegii, la fel, şocaţi. Întru pe picioarele mele. Alerg chiar. Râd. Mi-e bine. Mă pun în pat. Vegetez. Ca-n bancul ăla: – Ce faci bade, şezi şi cujeti? – Nu, numa şed!

10. Finale. Fructul oprit

Peste vreun sfert de oră, vine asistenta șefă. Îmi zice că azi sa nu mai fumez.

Văleu, am şi uitat că sunt fumător, dar amu, dacă tot a adus vorba, îmi ploua în gură ca stropitoarea de la duş. Ce greu îmi era. Deja deliram de poftă. Mă şi vedeam cu ţigara în gură. Mă uit la ceas. Aproape ora 17. Mai stau.

Sun familia si prietenii, pe la 18. Deja se lasa seara. Ii ora 19. Trebuie sa fumez. Ies din salon. Merg la coltțul fumatorilor. Imi aprind o fumerola . Trag un fum. Ii OK. Nu mi se face rau. Mai trag un fum. Mi-e cald. Mai trag unul. Mi se inmoaie picioarele. Dau sa sting tigara. Din instinct mai trag un fum. Simt cum ma lasa puterile. Binike, imi zic, ce facusi, mah? Plec de acolo. Intru e hol. Asistenta sefa ma scana ca xeroxul. Eu, cand o vad, imi adun ultimele puteri si merg inspre salon. Se uita la mine. Suspans. Trec pe langa ea. Is galben. De fapt, is toate culorile, ca bomboanele Skittles. Is slabit. Am noroc, am cazut in pat! Tremur. Imi zic: Bun ii fructul oprit, pacat ca are efecte secundare!

Vegetez.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.