Ceaușescu ne-a înfrânt pe jumătate, murind înaintea noastră, întrucât comunismul nu s-a sinucis, ci s-a automutilat, creând niște oameni prea ocupați pentru a mai avea o gândire critică sănătoasă.

Și așa ajung în conflict cu oamenii din jurul meu, cărora nu le pot explica principul din spatele unei acțiuni sau vorbe, pentru că fără o gândire critică sănătoasă oamenilor le lipsește unealta cognitiv-analitică de a măsura principiile și acțiunile lor, deci situația ar fi cel puțin delicată…

Și sunt din ce în ce mai puțini cei din jurul meu care înțeleg că mi-e teamă că PP-DD este un partid extremist care ne va băga în groapă pe toți, sunt din ce în ce mai puțini cei care au citit suficient încât să înțeleagă că USL este o reîntoarcere la 1850 – când cele două mari curente: nașional-socialist și liberal-democrat se luptau pentru supremație – sau că zvonurile de pe piață fix asta sunt, zvonuri și nimic mai mult…

Mi-e teamă, sincer, că rostind adevărul mă voi fi găsit însingurat de circumstanțe de oamenii care azi mi-s dragi și care nu pot să vadă dincolo de ce le spun televiziunile de știri și zvonurile de pe piață. Și e păcat, că suntem ambii oameni de bună credință. Iar buna credință n-ar trebui să genereze conflict.

Dar conflictele apar atunci când principiile nu sunt clar explicate, când acestea nu există sau sunt aplicate greșit. Și-atunci când principiile mele îmi par – sau mi se spune că sunt – greșite, nu mai știu la ce altceva să mă raportez și plutesc într-o deprimantă derivă cognitivă încercând să găsesc acel punct de echilibru care să mă protejeze din…

Nu știu ce alt etalon să folosesc în viață, altul decât principiile pe care le-am dobândit în tumultul cotidian. Nu știu cum să raportez un mai puțin rău la un mai puțin bine, doar prin prisma a ceea ce – cu tărie – crede interlocutorul, fiindcă la mine susul este sus, iar josul jos, cinstea nu are submultipli și este atât indivizibilă cât și inestimabilă, iar slăbiciunea este doar o circumstanță atenuantă a unei condiții pre-existente și de o negativă mândrie…

Înțeleg că salariile sunt mici, că o vânzătoare este angajată pe 600 de lei și că aceștia sunt puțini bani, din care și patronul își mai oprește o parte, prin „minus la inventar”. Dar eu cred că cineva corect va reclama la forțele de muncă o astfel de stare, dacă se știe nevinovată. Dacă un om e nevinovat și este pedepsit pe nedrept, cred că poate lua măsuri, chiar și acum când tot mai puțini oameni din jurul meu cred asta…

Înțeleg că majoritatea au salarii mici, la fel cum înțeleg că nu toți pot să aibă salariile mari, pentru că nu toși muncesc la fel, nu toți gândesc la fel, nu toți trebuie să o ducă bine pentru că nu toți oamenii gândesc bine, unii mulțumindu-se să fie doar furnici duse de vânt…

Înțeleg că e nasoală viața pe șantier. Însă eu știu, că am fost acolo. Majoritatea sunt niște leneși incapabili – și au ajuns la munca aceea întocmai pentru că nu le-a plăcut munca – și care, dacă n-ar fi struniți de oameni ierarhic superiori, n-ar da o lopată de nisip toată ziua.

Dar mai înțeleg că orice salariu nasol ai avea, nu ai dreptul de a sabota producția industrială a sute de oameni doar pentru că te enervează că unii de la CTC nu-și fac treaba în uzină, cum odinioară povestea cu mândrie un cretin ceaușist dintre mulții cretini ceaușiști zombificați mintal de pe meleagurile patriei ăsteia.

… Nu știu!

Poate că m-a lovit drama ce de veacuri ne apasă și am ajuns un desțelenit care nu-și mai găsește locul între oamenii săi și care, orbit de principiile ce par a-i ține de singurătate, tinde a se perinda într-un deșert al singurătății în care fiecare pas în nisipul fierbinte te afundă mai adânc în însingurare până când însingurarea tu însuți ești …

Azi sunt trist pentru că sunt debusolat și nu înțeleg unde greșesc.  Și-s tot mai puțini oamenii din jurul meu care să mă înțeleagă.