Era o vreme când a fi inginer însemna recunoașterea unui efort susținut, întins pe mai multe decenii, începând din jocurile prunciei când jucăriile erau dezasamblate și reasamblate, terminând cu studierea și implementarea unor sisteme complexe care să protejeze viața umană.

Era o vreme când a fi inginer însemna, înainte de toate, responsabilitatea de construi siguranță și dezvoltare, de la proiectarea căilor ferate și a drumurilor, la construcția de mijloace de transport în comun care să nu se rupă în două la curbe, terminând cu instalații industriale cu un risc ridicat de pericol.

Era o vreme când munca depusă pentru dezvoltarea minții de inginer, acțiune deloc facilă, se recunoștea prin stimă și atitudine înainte de patalama dar mereu după ce se demonstra capacitatea de a gândi tehnic, de a diseca firul în câte segmente cere procesul tehnic vizat…

Acum e plină țara de ingineri care n-au cercetat nimic, n-au proiectat nimic, n-au îmbunătățit nimic altceva decât condiția proprie, dar cred, sper că vor reveni zilele când a fi inginer înseamnă în primul rând muncă, responsabilitate și inteligență.

Dar cu ce preț? Și câte generații de ingineri ne vor trebui pentru a repara ce strică ăștia acum?