Dom’ne, românul s-a născut poet simbolist. Toată lumea știe să cânte singurătatea, despărțirea, iubirea neîmpărtășită, descumpănirea, moartea, fericirea negativă și, în general, colcăie literatura română de poezie pesimistă.

Dom’ne, nici muzica nu e mai brează, stați liniștiți. Toți cântă nefericirea și iubirea pur-confuză dar nimeni, nici de-al naibii, nu cântă iubirea erotică, pasiunea, copulația fericită, împlinirea amoroasă, trăirile sexuale și emoțiile puternice din timpul actului fericit, de parcă am fi un popor ce se reproduce prin fotosinteză.

În afară de Vasile Voiculescu, dacă nu mă înșală memoria de dimineață, și Ion Creangă, nu am citit altceva care să fie cât de cât erotic, nu doar așa, ca idee metafizică și contemplare  a abstracției unui proces carnal…

No, aici intervin eu, decis să schimb asta. Să nu mai fim un popor ipocrit în trăirile pudice și hai să ne iubim. Mult, des, cum vreți voi, dar să lăsăm naibii venele tăiate și însingurarea, depresia. Cel mai bun tratament anti-depresie este amorul. E pe bune, deși nu mai am linkul.

Să ne iubim! Să vă iubiți! OK? Hai cu amorul nerușinat! De ce să nu o facem?