Unii îl văd pe Dumnezeu în câștigul de la loto. Alții îl văd în sănătatea regăsită în spital, sau într-un hamburger dintr-un fast food oarecare, sau într-un lemn furat din pădure și tăiat cu toporul de vreun vecin nevoiaș. Unii îl găsesc pe Dumnezeu pe o hârtie uscată de soare sau în umbra unui copac.

Unii îl găsesc pe Dumnezeu în fiecare nouă zi, sau după fiecare nouă zi, îl găsesc în ultima speranță sau într-un zâmbet fugar după un mic dejun frugal, după o noapte de amor pasional. Sau îl găsesc în citate de pe Facebook ori într-o culegere de idei sfinte.

Însă există și oameni care, iată, îl găsesc pe Dumnezeu în gunoi, printre resturile de mâncare risipite de bunii creștini majoritari. Iar Dumnezeu are gust de slănină afumată  cu niște roșii un pic iuți și cu o brumă de firmituri de brânză. Probabil Dumnezeu este un sandviș cu pâine uscată, salam expirat și cartofi prăjiți de alaltăieri, ca un fel de șaorma cu de-toate, la mâna a doua, după rangul cetățeniei.

Sau este ca o ciorbă din coji de cartofi, cu resturi de prin gunoi (zgârciuri, șorici și ce alte cărneturi mai aruncă lumea) sau, de ce nu, este chiar un fel de puire din coji da cartofi cu un pic de ulei în care zilele trecute s-au re-prăjit niște bucăți de carne stricată, da, atât de delicioasă?

Înțeleg funcția socială a credinței, în acest caz.

Și totuși, dacă viața de dincolo nu există, iar viața asta este așa cum este, oare acești oameni nu sunt privați de singura lor viață?…