Aron Poantă, 1950-2015

Nici nu știu cum să încep. Domnul Poantă, pentru că era un domn și nimeni nu-i spunea prenumele, poate cei mai apropiați… 

Probabil voi, cei care citiți aceste rânduri, nici n-ați auzit de el și, în afară de acest articol, poate nu veți mai auzi niciodată de el, așa că vreau să spun tot ce pot a spune, fără a enunța tot ce pot, tot ce simt, tot complexul care mă cuprinde…

Domnul Poantă, întâi și întâi a fost un om, apoi dascăl –  dascăl, pentru că forma caractere! – și de-abia apoi profesor, doar în ultimul rând rector al Universității din Petroșani a fost un om deosebit, de o cinste exemplară, de-o căldură rară, de-o verticalitate de stâncă și cu harul de a completa studenții în toate cele care le lipseau, ca și caractere, ca viitori ingineri, ca oameni…

Este unul dintre puținii profesori despre care știu sigur că nu lua șpagă, prin aceea că te învăța că în viață nu totul se cumpără și că unele lucruri, precum mila și recunoștința, nu au preț. Și, astfel, a salvat mai mulți oameni de la mizerie decât oricare guvern al ultimilor ani, a format mai mulți oameni decât i-au intrat la curs și – atât cât i-au permis vremurile nebunilor ani 2000 – a răspândit cunoaștere cum puțini dintre cei rămași au făcut-o sau o vor putea-o face vreodată.

Într-un fel, ceea ce veți acum la mine, profesional, a fost format de domnul dascăl Poantă Aron, printr-o nemeritată notă de cinci (meritam mai puțin) la un examen unde m-am prezentat execrabil, după o noapte de muncă, în urma căreia m-am prezentat direct la examen, obosit, insuficient pregătit și speriat de moarte.

La notarea lucrării, care se făcea pe loc, domnul Poantă a văzut că știu materia, alta decât cea care trebuia, m-a întrebat care-i faza, i-am spus că, înnămolit de sărăcie, trebuie să lucrez, noaptea, și că nu m-am putut pregăti corespunzător, că știu că nu m-am putut pregăti corespunzător și că înțeleg dezamăgirea sa.

S-a uitat la mine așa cum numai un lider o poate face, a văzut ceea ce eu însumi nu mai vedeam, m-a întrebat frânturi din materie și mi-a dat cinci. Acela a fost momentul de rupere din neputință, mi-am rezolvat problemele muncind peste vară, iar la următorul examen am luat zece. Și la următorul. Și la toate care au urmat.

Învățam cum funcționează toate drăciile din automatică pentru că n-aș fi suportat eșecul de a-l fi dezamăgit, încă o dată, pe domnul Poantă.

La cursuri, eram cel mai interesat, cel mai pasionat, cel mai activ, cel mai bine informat, cel mai înfipt în materie și eram în stare să mănânc dispozitive și circuite numerice, doar ca să mă ridic la înălțimea standardelor pe care domnul Poantă le-a zidit în mine.

Nopți întregi, zile și nopți, cafele peste cafele și țigări peste țigări studiam circuitele din curs și le desenam până înțelegeam perfect care componentă vine unde și de ce, care-i logica circuitului și cum se diferențiază de alte circuite.

Dacă vă imaginați, pentru fiecare examen cu domnul Poantă pregăteam mai multă materie decât se dă astăzi la Bacalaureat, și fiecare sesiune era precum o puzderie de examene de Bacalaureat, iar eu aveam de recuperat din urmă, cu multe credite lipsă și cu multe neajunsuri și tentații la tot pasul.

Sunt destul de sigur că, dacă n-aș fi luat primul examen, cel cu nota cinci, n-aș fi pășit mai departe prin viața universitară, n-aș fi ajuns aici, nu v-aș fi scris acum și, cel mai probabil, nici nu ne-am fi cunoscut…

Domnul Aron Poantă a construit în mine ambiția inginerească pe care eu n-am putut-o construi, făcând din mine mai mult decât aș fi putut face prin forțele proprii. Și nici măcar nu eram un caz deosebit, țin minte ziua aceea, am fost aproape zece oameni rătăciți care au fost ridicați de unde erau, pe un fel de piedestal al așteptărilor rezonabile, și care, cu toții, am absolvit facultatea, deși foarte mulți, cei mai mulți, dureros de mulți, s-au lăsat…

Întâmplarea face să-l fi văzut de curând, într-o fotografie recentă. Era îmbătrânit, obosit, atipic, șezând lângă o mare sculă pe basculă, securist șef pe unitate și sforar de talie internațională. Era trist, sătul să se lupte cu bețele-n roate care i se puneau. Și, totuși, nu putea ieși la pensie, mai avea atât de mulți oameni ca mine de salvat și, pentru asta, trebuia să salveze o întreagă universitate…

Sunt convins că de asta a și murit încă destul de tânăr, la doar 65 de ani, consumat între lupta herculeană pe care o ducea pentru ca studenții să fie salvați, nu posturile, nu oamenii, nu interesele. Oamenii, oameni buni, erau motorul acestui OM.

Parțial, de aceea o și urăsc pe Ecaterina Andronescu și pe majoritatea miniștrilor educației din interbelic și până în prezent, pentru că au creat acest sistem care în loc să ajute oamenii îi scufundă. Practic, acestora le imput împuțirea educației până în punctul în care aceasta ucide destine, ucide oameni și sădește eșec acolo unde ar trebui să sădească un pic de putință.

Până-n ultima clipă, n-am niciun dubiu, Aron Poantă s-a luptat pentru studenții săi, pentru a-i forma și pentru a-i educa, până-n ultima clipă a încercat să mențină oameni capabili în post sau, măcar, să oprească avalanșa de incapabili dar implicați politic imbecili politruci intelectual impotenți care năvălea dinspre troaca politicii din Valea Jiului…

N-a reușit întotdeauna, nu-i pot imputa asta, pentru că nu controla totul și n-avea prea multe atuuri într-o orgie de cumetrii și interese. Cu cinstea câștigi, ne-a învățat Aron Poantă, dar nu câștigi întotdeauna. Pe de altă parte, dacă pierzi, măcar pierzi frumos. Și asta, desigur, tot Aron Poantă ne-a învățat.

De aceea, sunt trist și nu prea, odată cu trecerea sa în neființă. Desigur, simt că a mi-a murit apa de la izvorul pe care domnul Poantă mi l-a sădit, ceea ce-mi dă o profundă, intensă durere. Dar sunt ne-trist, știind că domnul Poantă a intrat în pământ fără a se mânji cu noroiul corupției, al indecenței și al obscenității morale.

Sunt ne-trist, pentru că știu că n-a fost singurul om cinstit din lumea academică petroșeneană. Sunt ne-trist, pentru că fructele muncii sale vor dăinui cu mult după ce și ultimul fir de nisip se va fi risipit de pe mormântul său. Sunt ne-trist pentru că am avut onoarea și privilegiul de a-i fi student și am văzut binele pe care l-a făcut și munca pe care a depus-o pentru noi, în lupta sa pentru noi.

Sunt ne-trist, pentru că acum, omul Aron Poantă poate – în sfârșit – să se odihnească, după ce ne-a lăsat pe mâini bune, propriile noastre putințe, deci sunt ne-trist pentru că, măcar, domnul Poantă n-a suferit de o suferință prelungită. Ar fi fost cumva, nedrept, mai ales după ce soția lui a trecut printr-o încercare grea, care nu l-a descumpănit pe domnul Poantă, deși – în mintea noastră de tineri curajoși am fi fost, cu toții, distruși.

Sunt ne-trist, deci, pentru că domnul profesor Aron Poantă ne-a învățat că nu tot ceea ce te doare te și doboară și că, dacă ai un țel și dacă ai pentru ce să lupți, ești invincibil.

Și totuși, sunt trist.

Domnule Poantă, vă mulțumesc, vă iubesc și vă respect.

2 Comentarii

  1. Mircea Risteiu 25 iunie 2015 la 06:36 - Raspunde

    Cu siguranta as fi folosit alte cuvinte ca sa exprim o parte din gandurile dv. Cu o mica exceptie, ati descris pe scurt si viata mea de student al acestui om (si poata a cati altii!). Nu stiu daca stiti, avea doua numere de telefon- la mine in agenda erau asa: Omu Poanta si Rectorul Poanta. Stia si domnia sa. Uneori ma intreba de ce nu-l sun decat pe Omu Poanta. Raspundeam cu multa convingere- pentru ca am nevoie de Omu Poanta. Vreau sa va multumesc pentru curajul dar mai ales decenta de a exprima aceste idei. Fie-i tarana usoara acestui om minunat.

    • Robin Molnar 25 iunie 2015 la 14:07 - Raspunde

      Ce cuvinte ați fi folosit?

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.