Nu s-a schimbat nimic, înainte, oscilam între Cluj și Petroșani, acum pendulez între Germania și România.

Aș putea scrie că România este o țară nașpa și nu știu ce, dar aș minți, nu arunci cu noroi în iubire, cum nu arunci cu noroi în prieteni,

Profesional, voi lucra în continuare cu/ pentru România, nu se schimbă nimic, doar că voi fi un pic mai departe.

Personal, nu caut, nu fug, nu privesc în urmă cu mâine. Sunt tot aici, doar că într-o formă cumva mai îndepărtată.

Și voi fi sincer până la capăt: mi-era teamă de inevitabilul acestei zile și-o simțeam suflându-mi în ceafă încă din 2004, de la întâia cădere a PSD-ului. Mai exact, mi-era teamă că o să revină și c-o să facă exact ceea ce face acum.

Plec, printre altele, și pentru că nu pot opri tăvălugul de minciună numit România TV, Antena 3 și alții. Și pentru că nu pot opri tăvălugul de ură pornit de Coaliția pentru Familie, pentru că nu pot opri denaturarea condiției umane facilitate de BOR și un un al câtelea guvern de hoț?

Nu pot trăi în minciună și impostură, la fel cum nu pot funcționa în afara sferelor logicii.

Acesta este motivul pentru care niciodată nu am prins rădăcini, nici în Petroșani, nici în Râmnicu Vâlcea, nici la Timișoara și nici măcar la Cluj: România pe care mi-o doresc eu nu există și nu poate exista atâta vreme câtă țara este condusă de rău-voitori.

Adică România mea nu va exista, de fapt, niciodată, pentru că un popor de oameni cinstiți nu poate fi condus de hoți, iar eu știu – deja – că românii nu sunt un popor de oameni cinstiți. Și nu arunc cu noroi, sunt român și-mi vorbesc mie despre mine pe un ton aspru, credeți că nu mă doare?

Am fost la vot, am fost observator la alegeri, am fost la proteste, am sponsorizat partide și inițiative democratice, mi-am plătit taxele, mereu am oferit mai mult decât am primit, voi plăti taxe în România în continuare, chiar dacă trebuie să mă rog de incompetenții de la ANAF pentru asta, voi fi implicat în continuare în România, sub mai multe forme.

Dar vreau ceva și pentru mine, pentru noi doi, iar acel ceva nu există în România, deși ar fi putut exista, dacă n-am fi avut un Iliescu, un Năstase, un Ponta, un Tăriceanu sau un Dragnea. A fost să fie, deci ghinion de neșansă.

Voi pendula, deci, între ceea ce probitatea ne impune și ceea ce îmi doresc pe plan personal. Iar ceea ce îmi doresc pe plan personal nu are loc în România.

În fine, nu am plecat de la rău la mai bine, ci am plecat de la bine, dar parțial incomplet, la mai puțin bine, dar complet.

Nu s-a schimbat nimic, dar poate în timp…