Aseară mă găseam cu treabă prin oraș, în timp ce nori amenințători de un plumburiu tulburător veneau spre urbe. Și în timp ce toată lumea se panica pe motiv că vine ploaia cea mare, al Dumneavoastră povestitor se plimba relaxat, mergând în treburile-i importante.

Vedeți Dumneavoastră, eu știam când vine ploaia și cum și cât timp mai am, pentru că văzând că vine ploaia, mintea mea a calculat automat cam cât timp mai am până când primii stropi vor cădea pe asfaltul bătut de vânt,

Aceasta pentru că am aproximat înălțimea la care se aflau norii și viteza cu care se deplasau, deci folosind teorema lui Pitagora am calculat mintal cât de departe era frontul atmosferic, știam cu ce viteză se deplasează și știam și cât de departe este, deci totul devenise o funcție de timp.

Nu m-am udat deloc. Ce-i drept, nici n-a plouat.