Dacă este ceva ce urăsc profund, în afară de Iliescu și ALDE, acel ceva este excepționalismul britanic. Și cum aș putea explica mai bine decât printr-un exemplu?

Ieri mi-am luat bilet de autobuz spre aeroportul John Lennon din Liverpool. Mă rog, întâi am căutat să văd cu ce pot să ajung la aeroport, apoi am căutat bilrt. Soluția? Autobuzul National Express cu plecare din Manchester Central Coach Station la ora 5 și 40.

La 5 și 15 eram, firește, în stație, întrucât sunt trecut prin viață și prin UK, deci…

Pe scurt, autobuzul nu a plecat din stație la ora stabilită, excepționalismul britanic acționând în plină  forță asupra mea,  pentru că a plecat nu din stația tipărită pe bilet, un trotuar cu niciun semn pe el, nimic, ca la nicăieri, ci dintr-o altă stație, care și-a început activitatea acum o lună, pe o altă stradă!

No, păi cum să-i iubesc eu pe ăștia, spuneți și voi, cum?

Nu sunt imbecil, am întrebat singurul angajat care mi-a zis așa:

– 5:40, poarta C.
– Dar la poarta C nu scrie Liverpool.
– Nu scrie, dar acolo merge.

Să nu vă zic unde s-a dus autobuzul acela, că poate citește mama și-mi fac altele, mai rele!

Dragii mei, pentru că. în UK logica și disciplina nu funcționează, singurul lucru pe care te mai poți baza este norocul chior, pentru că am sunat la linia telefonică de urgență a celor de la National Express care au trimis un șofer cu mine, să-mi arate de unde ar fi trebuit să iau autobuzul și unde va veni un alt autobuz, de-al concurenței.

O prostie, pe trotuarul respectiv nu doar că nu era nimic, dar mic măcar un bus stop nu era, pentru că ăștia de la National Express aveau informații vechi, deci eronate.

– A, păi Dumneavoastră nu ați citit ce scrie pe bilet, plecarea este din altă parte.
– [O asemenea nonșalanță incorectă m-a înfuriat și m-a dezarmat complet.] Doamnă, sunt exact unde mi s-a spus să fiu, nu este nimic aici!
– Înseamnă că ați pierdut autobuzul.
– [Zău? Și eu care v-am sunat ca să vă întreb cum se face apa chioară! O asemenea nonșalanță m-a băgat în apoplexie, ca și cum ar fi normal așa ceva, ca și cum ar fi vina mea că ei sunt dezorganizați! Dar n-am avut cu cine discuta, pentru că doamna fie nu înțelegea problema, fie mă făcea prost, că banii oricum mi-i luase!] Doamnă, pierd avionul!
– Da, e păcat.
– [Zi zău cu limba scoasă că ar fi păcat să pierd un avion de 350 de euro pentru o cursă de autobuz de 8 lire!] Ce opțiuni am?
– Dați-mi pe cineva de la securitate, să vorbesc cu el.
– Stați, că trebuie să mă duc la autogară, că eu am așteptat unde ziceați voi că trebuie, și nu este nimeni aici, nu este nimic aici!

Firește, nimeni de la pază nu a vrut să vorbească cu doamna dispecer, că doar sunt colegi, și de ce să ajuți un om, când poți să-l tratezi cu fundul?, dar am găsit un șofer de autobuz, polonez după nume, care a vorbit cu doamna.

No, aici intervine norocul! La nicăieri, adică acolo unde m-a lăsat șoferul, adică fix de unde plecasem când doamna dispecer m-a îndrumat, era doar o stație de taxi, nici urmă de stație de autobuz, iar în stație? Un Uber, liber. Care m-a dus de la Manchester la aeroportul din Liverpool. 50 de lire, zic c-am ieșit ieftin, că măcar am prins avionul, ceea ce era, cum să zic?, primordial!

De asta zic, urăsc excepționalismul britanic, ei, suma sumelor, diferența produselor, diferențialele rădăcinii pătrate, suma pătratelor catetelor, ei sunt excepționalii, cu excepțiile lor de la regulile pe care ei înșiși și le-au făcut, ceva de speriat!

Cum vine asta, să-ți iei biletul dintr-o autogară folosind opțiunea Plec de Aici, pe bilet să scrie că pleacă din altă parte, iar adevărul să fie cu totul altul, și autobuzul să plece dintr-o cu totul și cu totul altă parte, și nimeni să nu știe? Cum se poate una ca asta? Dar cine a mai pomenit?

Nu înțeleg, ei cum pot trăi așa?

Și totuși, n-am plecat supărat din UK. Adică nu mă înțelegeți greșit, când s-a anunțat poarta de îmbarcare spre Otopeni, călcâiele mele loveau podeaua de făceau scântei ca niște cremene, numai să mă văd scăpat de acolo, dar eram încă în spațiul aerian regal când o stewardesă a venit și mi-a adus micul dejun.

Scria pe rezervare că  am și o gustare, dar eram atât de frustrat din cauza dimineții furtunoase, când mă și vedeam uitat pe meleaguri ilogice, încât am uitat cu desăvârșire, iar faptul că am primit ceva neașteptat m-a înduioșat complet:

– Uite, bă, că cineva s-a gândit și la mine! Tot românii, bă!

Deja mă simt excelent, parcă aș merge în excursie!

P.S. Vă mai dau un exemplu? Hai, că dacă tot ne-am luat cu excepționalismul britanic, să ne lămurim până la capăt. Eram la un magazin duty-free să-mi iau niște apă.

– O liră treizeci, vă rog!
– Desigur, aceasta este o liră, dar restul de 30 vă rog să-l luați Dumneavoastră de la mine, pentru că eu nu înțeleg logica banilor de aici.
– Păi e simplu, lira sterlină are aur în componență, jumătatea de liră are argint, iar moneda de 10 pence are bronz. Ca la medaliile sportive.
– Aha, deci se ia după valoarea metalului.
– Exact.
– Atunci moneda de două lire are aur și platină?
– [Râde] Nu, aur și argint.

[N-am râs, nu mi s-a părut haios.]

Logic, nu?

Acum sunt pe Otopeni. Poate că România este o țară cu multe probleme – corupție, sărăcie, lene, rea-voință – dar fibra societății românești este logică, iar asta deja înseamnă foarte mult! Cred că nici nu vă puteți imagina!