Relatare cu foc

Era concentrat. Făceam ceva destul de greu și ascultam muzică la telefon, prin căști. Eram, cum ar veni, absorbit de muncă și, dintr-o dată, sună alarma de incendiu anunță foc, așa că îmi scot căștile din urechi. O colegă din cubical îmi spune:

– Nu-ți face griji, așa se întâmplă aici vinerea, sună alarma de incendiu de trei ori.

Calm, îmi pun înapoi căștile pe urechi, dar alarma de incendiu sună a treia oară. A poi a patra. Apoi a cincea. Nu se mai oprește. Dintr-un alt birou, cineva strigă:

Foc! Foc! Foc!

La dreq, am ajuns pe aici, dar n-am primit informații despre procedura de incendiu. Mă uit în jur, un tip smucește niște acte de pe birou și se îndreaptă către o ușă. La o altă ușă un întreg departament s-a mobilizat și s-a încolonat exemplar, în timp ce eu îi priveam stupefiat. Toată lumea și-a luat catrafusele: poșete, hainel, pase, tot.

No, cât de repede pot să-mi strâng catrafusele? Nu cred că a durat zece secunde să-mi iau ghiozdanul de sub birou și să vâr laptopul în el, pornit, respectiv să scot alimentatorul din priză și să-l bag în ghiozdan, să-mi iau geaca pe mine și căciula, respectiv mănușile, din mers. Dar încotro să mă îndrept? O colegă mă îndrumă:

– Departamentul nostru iese pe aici!

Nici nu știam în departament s-ar presupune c-ar trebui să fiu! Dacă mai mult încurc? Moare careva din cauza mea? Parcă mă și vedeam la știri:

– Un prost a murit pentru că nu s-a interesat de procedura de incendiu, n-a știut pe ce ușă trebuie să iasă, ghinion.

Alarma sună. În cele zece secunde, în cele maxim zece secunde cât mi-a luat să mă echipez complet, mă uit în jur, eram ultimul care se îndrepta spre ușă, iar ultimii doi inși, niște bărbați solizi, tocmai ieșeau pe ușa de incendiu, undeva în exteriorul clădirii. Pfuai, cum trece timpul! N-am zăbovit deloc, nu m-am lenevit, am fost chiar agil. Dar sunt ultimul, în afara celor doi angajați care supravegheau eliberarea spațiului, cu veste reflectorizante vizibile, și eram singur.

Cineva în spate, într-un alt birou, strigă în continuare:

– Foc! Foc! Foc!

Ies pe ușă, iar alarma de incendiu sună în continuare. Suntem vreo 200 de oameni pe scara de incendiu, exterioară, din oțel gros, probabil nemțesc, deci nu mă simt în nesiguranță, ba din contră, nu văd flăcări sub noi, nu văd fum, așa că presupun că incendiul este într-o altă parte a clădirii.

Alarma sună, dar nu se aud sirenele echipajelor de intervenție, așa că realizez că a fost doar un exercițiu de alarmare în caz de incendiu, complet neanunțat, dar foarte util, pentru că data viitoare voi ști să nu mai pierd timpul cu înfășcarea echipamentelor, nu voi mai risca inutil, să fiu iarăși ultimul, despre care știm din filme că mereu moare.

Bun exercițiu, am avut parte de adrenalină într-o vineri dimineața altminteri deosebit de productivă și de plicticoasă.

P.S. Chiar și doar scriind acestea, un incontrolabil val de adrenalină mă inundă și mi-e greu să mai nimeresc tastele tastaturii.

P.P.S. Poate că așa ar trebui să se desfășoare și la noi exercițiile de apărare civilă, neanunțat.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.