Era o deprimantă dimineață de toamnă, întunecată și rece, chiar înainte de trecerea la fusul orar de iarnă, iar eu stăteam deprimat în garsoniera altfel pustie și mă deprimam și mai tare fiindcă trebuia să plec la drum, ora era târzie, iar eu nu aveam nici bagajul făcut…

Singurul lucru care mă mai înviorase puțin era cafeaua cu lapte, deliciul meu matinal atât de drag încât n-am putut renunța la el nici măcar după ce m-am lăsat de fumat. Însă aveam un plan de dezmorțire, plan ce implica un pic de muzică bună. Desigur, întunericul de afară nu prea mă ajuta, întrucât eu sunt un fluture de lumină, nicidecum o molie searbădă…

Parcă până și pleoapele îmi erau slăbite de parcă o vrajă anume mi le înmuiase ca pe mușchii ce păreau a nu dori niciun strop de efort, parcă și mintea îmi era înceată, înțelenită de somnul fugitiv cu vise nebune și agitate, parcă și timpul se îndoia și se lungea împotriva mea de parcă ar fi vrut să mă absoarbă într-o gaură neagră…

Ei, dar cum stăteam așa, singur și trist, numai ce-mi pun căștile telefonului în urechi și-i dau drumul la muzică. Și-n câteva momente, o întreagă simfonie de artiști pasionați au început a-mi cânta o dulce arie veselă, iar faptul că sunetul căștilor era centrat în zona cerebelului mi-a dat o stare animalică de bine, de călduț, de senzațional…

Și m-am tratat de depresie cât ai zice zeamă de țeapă de dud ascuțit.