M-am trezit de dimineață, de la șapte și un sfert, special ca să prind trenul spre Petroșani. Și nu știu cum an lălăit-o, că m-am urcat în taxi să plec spre gară și mi-am adus aminte că nu am cheile de acasă, din Vale.

Și, de parcă n-ar fi fost de ajuns, trebuia să ajung și la birou, să-mi iau geaca de primăvară, dar nu s-a întâmplat, așa că acum merg spre Valea Jiului îmbrăcat doar într-o cămășuță de corporatist și cu o crăvățică. Nu folosesc diminutive, dar chiar e mică.

În fine, ajung în gară. O doamnă de la un ghișeu, povestind cu o colegă, mă vede așa de aranjat (mi-am lăsat cioc de dimineață) și de grăbit și mă servește:

– Un bilet până la Petroșani, vă rog!

– Păi și de ce vă grăbiți așa de tare?

– Evident, ca să nu plece.

– Păi aveți timp.

– Dar la cât pleacă?

– La nouă și treizeci și unu.

No, ce ziceți, o să plouă sau o să ningă la Petroșani?