Un episod signifiant din maturizarea mea s-a petrecut în momentul în care am realizat că nu pot empatiza cu oricine, lucru care mi se pare incredibil.

În general, oricât de aiurit sunt, simt oamenii. Nu țin minte cum îi cheamă sau cum arată, dar le țin minte emoțiile și cel mai tare mă emoționează oamenii care au umanitatea necesară de a-și trăi și asuma emoțiile în mod public și, totodată, discret.

Cred, de aceea, că un om frumos nu este musai vesel și zâmbăreț în toate situațiile, ci are și mici momente de deziluzie, pierzanie și tristețe. Și cred că este frumos să-ți înțelegi semenii atât de bine, încât să nu intri în sufletul lor atunci când nu este necesar și când prezența ta nu este oportună.

Pe de altă parte, mi-a fost dat, ca oricăruia, să cunosc oameni total misterioși pentru mine, oameni cu care să nu pot empatiza deloc, oameni cu care să nu pot avea o interacțiune firească, sănătoasă…

La început mi-a fost greu, fiindcă am considerat că ceea ce se întâmplă negativ poate fi și din vina mea, dar când un om îți dă cu flit din prima milisecundă, îmi dau seama că nu am ce să-mi reproșez. Pur și simplu, atunci când vorbesc cu un om și nu știu dacă mi se face o ironie fină sau altceva, simt că undeva este o problemă, iar cum ironia se face, de obicei, către proști, cred că fie am o problemă privitoare la felul cum mă privesc unii, fie unii au o problemă cu felul în care îi privesc pe ceilalți.

Dincolo de toate dilemele, gustul amar rămâne, așa că mă întreb: oare de ce nu pot empatiza corect cu unii  oameni? Oare au ceva de ascuns? Oare au ceva defect? Oare dacă ar vedea că și eu sunt uman, ar înțelege că n-au de ce să se ascundă? Oare, totuși, sunt eu defect?

Voi ce experiențe de genul acesta ați avut și cum v-ați descurcat cu ele?