Eram dator c-un articol despre un concert de-al lui Edvin Marton la Cluj, pe 30 Septembrie 2013. N-am scris pentru că n-am avut nimic bun de zis sau, cel puțin, nimic măgulitor despre artist.

Înțeleg că a cântat la Jocurile Olimpice, și mie mi-a plăcut faza, dar la Cluj a fost diferit, în sensul în care pe Edvin Marton, la acel concert, l-am perceput nu ca pe un artist ci, mai de grabă, ca pe un produs al unui fond de investiții care i-a pus o vioară valoroasă în mână și l-a trimis să facă bani.

De fapt, am fost dezamăgit de concert pentru că lui Edvin îi lipsea harul sau, cel puțin, plăcerea de a cânta și nu de puține ori măiestria lui a fost întrecută de către asistentele sale care, evident, nu cântau la viori de milioane de dolari.

Într-un fel, este evident că nu doar instrumentul muzical dă dimensiunea talentului, nu mă leg de acest aspect, ci de acela că vioara aceea mie mi s-a părut prea mare pentru o prestație, pentru o prestanță atât de mică pentru că, de fapt, asta i-a lipsit omului: prestanța, căci nu sunt în măsură să  comentez sau să judec talentul acestuia, însă prestanța da.

Iar prestanța a suferit grav: harul povestirii lipsea cu desăvârșire, eleganța gesticulară lipsea și, în general, în afară de muzică, totul cam lipsea.

Păcat, aș fi vrut să scriu mai frumos despre un talent atât de mare.