Filmul Repo Men (Recuperatorii) prezintă, într-un  mod interesant și SF, o realitate a vremurilor noastre (sau viitoare, depinde de perspectivă), realitate conform căreia viața unui om valorează doar atât cât acesta produce (în bani).

În film, recuperatorii se ocupă de organe artificiale, cu prețuri exorbitante, pe care unii nu și le mai pot permite. Așa că ei, recuperatorii, le iau înapoi, chiar dacă acum vorbim despre organe vitale  vieții. Evident, prin recuperarea organelor oamenii mor, de unde și concluzia din introducere. Mai mult, într-un fel trist, victimelor li se spune că este un departament de plângeri, departament unde aceștia nu se mai pot plânge, pe motiv de deces.

Felul în care vânătorul devine la rândul lui vânat este un clișeu. Cu toate acestea, finalul ne dezvăluie un nivel uluitor de prietenie camaraderească, dincolo de greaua dramă care se ascunde în spatele unei iluzii frumoase, iluzie oferită în virtutea unei prietenii puternice astfel că, la final, cei mai abili vânători ai unui sistem bolnav devin, la rândul lor, victime ale acestui sistem.

Așadar, îndrăznesc să spun că, în film, la nivel iluzoriu, baricadele tind să se amestece, să se estompeze, existând, în fapt, o singură parte, și nu două, cum ar fi de așteptat.