Piesa „Te iubesc, tată…” de Mihaela Iancu, sub regia și interpretarea tinerei actrițe Alexandra Spătaru (compania de teatru Prospero Group Bacău) m-a mișcat un pic.

Piesa în sine este un monolog de bun simț [ce începe cu piesa Take This Waltz, sub interpretarea lui Leonard Cohen] cu care fiecare adolescent se chinuie în relația cu unul dintre părinți și, din această perspectivă, cred că piesa ar trebui să devină o vizionare obligatorie pentru toți liceenii, cu atât mai mult cu cât în piesă un copil își asumă păcatele unui părinte pentru a-și putea asuma propriile păcate.

După cum un pic transpare și din titlu, piesa de teatru „Te iubesc, tată…” este despre emoția puternică resimțită de o fată pe nume Veronica Papadopol vizavi de părintele ei pe care ar vrea să-l viziteze după multă vreme, emoție accentuată de moartea de cancer la stomac a mamei, totul având un fel de pantă emoțională ascendentă, pornind de la niște botoșei copilăroși purtați de Veronica, de la cuvintele:

Oamenii mari își imaginează multe, dar nu știu să se joace.

Și, cu un mai profund substrat psihologic, de la gestul de a-i fura cămășile tatălui, pentru că numai în ele se simțea în siguranță, în ciuda faptului că lui i se părea normal să intre peste ea în baie, alintând-ul cu expresia „cel mai blând bețiv”.

Din păcate, starea de conflict nu se atenuează nici măcar în cadru festiv [pe fundal auzindu-se colinda Silent Night], când sentimente contradictorii vizavi de gestul împodobirii împreună a bradului o macină pe Veronica.

Apoi, stresul emoțional se amplifică nebănuit, când aflăm că Veronica s-a angajat ca recepționeră la un hotel de patru stele și s-a mutat în chirie cu Gyuri, iubitul ei, cu care a și rămas însărcinată, avortând și despărțindu-se de (un) „tată (care) vine mai rar pe acasă” deoarece s-a înhăitat cu niște băieți de la muncă cu care joacă poker, spunând:

Gyuri, am „născut prematur”. Când mai mergi cu băieții (la poker, n.r.) să pariezi pe viața lui (că n-ai ce să pierzi)!

De-a lungul piesei multe dintre gândurile Veronicăi se îndreaptă către Titu, o păpușă, care Titu este, la modul simbolist desigur, și tată și frate și bunic și iubit, Titu fiind, dacă vreți, toți.

Și tot simbolist, piesa se termină într-un fel mai de grabă moralizator:

– Am decis să-l omor pe Titu.

Ceea ce s-ar putea traduce ca un fel de pierdere definitivă a inocenței sau, extrapolând, la asumarea propriei singurătăți, o stare „de facto” în care Veronica a trăit timp de 15 ani, de când a fugit de acasă.

Asta a fost piesa. Mă rog, fără final, că nu aș vrea să vă stric plăcerea. Interpretarea, de asemenea, a fost magistrală, în ciuda vocii de multe ori un pic prea scăzute a actriței Alexandra Spătaru care a reușit, de una singură (!), să țină cu respirația tăiată o sală întreagă timp de aproape o oră, lucru extrem de admirabil.

De aceea, Alexandra Spătaru a și primit premiul pentru cea mai bună actriță de la Festivalul național de teatru pentru liceeni Viceversa, ediția a treia (2011), premiu pe deplin meritat.

Alexandra Spătaru de la compania de teatru Prospero Group din Bacău, la finalul piesei Te iubesc, tată... de Mihaela Iancu - cea mai bună actriță din cadrul Festivalului național de teatru pentru liceeni Viceversa, ediția a treia (2011)