N-am bilet, nu-mi trebuie, am văzut filmul încă de pe vremea când marii fani ai Pink Floyd/ Roger Waters ascultau altceva. Nu m-a mișcat, nu m-a îmbogățit nu nimic și, în general, nu mi-a făcut o impresie prea bună, întrucât filozofia filmului nu se potrivește cu filozofia mea de viață.

Filmul „The Wall” l-am văzut la o oră de filozofie de prin liceu, în cadru organizat, la clasă. Și mi s-a părut cumva idealist și anarhist, până dincolo de pragul inconștienței nevinovate. „Teachers, leave the kids alone” mi s-a părut cumva o ironie neobrăzată, o insultă fierbinte la adresa educației. În fond, acolo eram, în sală, în școală și ascultam imnuri din acestea care sună bine dar care-s goale de conținut etic…

Și nu era doar asta. Artiștii spuneau că educația strică și că-i transformă pe copii, pe oameni, în „just another brick in the wall”, ceea ce mi s-a părut deosebit de stupid. Oamenii educați nu construiesc ziduri, ci poduri, iar numai oamenii needucați se asociază în jurul ideilor sterpe, formâd un zid în care ei înșiși sunt niște cărămizi.

De fapt, problema mea izvorăște din aceea că artiștii – dincolo de intențiile lor bune – sunt niște oameni cu o etică banală sau, cel mult, neacademică. Adică, în accepțiunea lor, etica este un domeniu mai de grabă liberal, ceea ce implică o etică fluidă, în conflict anacronic cu însăși conceptul de etică, domeniu ce impune o anume rigoare și o anume stanță, incompatibilă cu filozofia „lăsați copiii în pace”.

Desigur, nu spun că tot spectacolul este rău, unele aspecte ce țin de americanizarea societății – consumerismul – fiind actuale și sesizabile. La fel, peisajele sufletești descrise în spectacol sunt de o candoare deosebită și depășesc cu mult finețea și gentilețea de care, la o adică, aș putea da dovadă.

Dar, cum fiecare om iubește în felul său unic și irepetabil, cum fiecare om este unic și cum fiecare moment este o picătură unică în balta vieții, etica este – din punctul meu de vedere – singura constantă. E frumos eă iubești, e frumos să fii liber și să gândești liber și să te simți bine. Dar eu văd mai departe de atât: poți trăi frumos numai dacă ești educat în spiritul de a nu frânge oamenii. Or, fără educație, fix asta se întmplă: impuneri, restricții, nefericire și suferință.

Unii oameni iubesc homosexual, alții iubesc singurătatea, sau se iubesc pe sine înșiși. Și spectacolul ar fi trebuit să fie o celebrare a diversității, Dar eu nu mi-l amintesc așa, ci mi-l amintesc folosindu-se de modele sociale (patterns) pentru a cădea când într-o extremă, când în cealaltă.

Poate, totuși, nu-mi amintesc eu pasaje din film, se poate, dar după cincisprezece ani, asta este tot ce pot spune despre el: nu este rău, nu este nici bun, este o anti-spălătură de creier, împotriva spălăturii de creier a corporațiilor, dar tot o spălătură de creier este.

În fine, nu am pretenția deținerii vreunui adevăr absolut. Până las urmă, vorbim despre o exemplificare muzical-cinematografică a alegerii dintre „liber și aurolac” sau „sclav și cu posesiuni materiale”. Adică, fiecare alege pentru el ce i se potrivește.